Aseară naționala de fotbal a mâncat o nouă mamă de bătaie. Nu sunt surprins deloc. M‑am gândit totuși să citesc declarațiile antrenorului, ca să înțeleg cum vede el această înfrângere și ce are de gând să facă în viitor. Și așa am aflat cu oarecare suprindere că se mulțumește cu un punct din cele două meciuri — cel cu Ungaria și cel cu Olanda — că își asumă responsabilitatea pentru înfrângerea de la Amsterdam și că își vede de treabă mai departe. Că pregătește o echipă pentru preliminariile următoare. Când or fi alea…
M‑am gândit după ce am citit toate astea că Victor Pițurcă avea la îndemână o soluție mult mai simplă: chema la națională echipa Stelei — care e într‑o formă foarte bună — o completa cu niște jucători buni și se folosea se avantajul psihologic al eliminării lui Ajax. Poate că n‑ar fi fost o idee foarte originală, dar ar fi obținut probabil un rezultat mai bun.
Și pe urmă m‑a dus gândul la celălalt Victor, primul ministru. La ușurința cu care minte și cu care debitează prăpăstii, fără să i se clintească nici măcar un mușchi al feței, ca și cum ar face cele mai serioase și documentate afirmații. Știe prea bine că siguranța discursului e esențială pentru ca românii să te creadă, poate nu toți, dar îndeajuns de mulți ca să te menții în topul încrederii populare. Și, până la urmă, ce e politica asta românească, altceva decât să fii iubit de mase chiar dacă nu ai făcut nimic pentru ele și nici nu prea știi ce să faci?
Mi-am dat seama că și în fotbal și în politică problema e aceeași: pe cel desemnat să conducă nu‑l interesează rezultatul final, ci laurii victoriei personale. Pițurcă nu ar fi apelat niciodată la echipa Stelei pentru că vrea ca victoria să fie meritul lui integral. Norocul chior e mai bun decât rațiunea. Înfrângerea e mai bună decât victoria neglorioasă pentru sine.
La fel se întâmplă și cu Victor Ponta — tot ceea ce face trebuie să‑i sublinieze meritele proprii, să‑l facă să strălucească, să‑l facă admirat și atât. După patru luni de la alegeri și mult mai multe de când e prim-ministru singura sa realizare sunt declarațiile de presă. El crede, el consideră, el a auzit, el se gândește, el a discutat, el analizează. Orice, dar nu guvernează. N‑are o idee despre ce trebuie făcut, care pârghii trebuie mișcate și ce altceva înseamnă a fi prim-ministru în afară de a apărea la televizor și a‑i beșteli continuu pe alții.
După opt luni de guvernare USL nimic semnificativ nu s‑a întâmplat. Programul de guvernare e doar o promisiune goală. O să spuneți că e prea devreme — poate, dar măcar niște semne ar trebui să existe. Dovada intenției. Dar nu, nu e nimic. Lumea e încă liniștită. Până când? Păi până când nu s‑o mai putea da vina pe Băsescu. Că sincer să spun, mă gândesc că Băsescu ar fi mai bine să demisioneze sau să fie suspendat și să vedem atunci pe cine mai dă vina Ponta. Că are 70% din Parlament e prim-ministru și prostimea românească o să‑l pună pe tolomacul de Antonescu președinte. Ok. Și pe urmă ce?
N‑avem echipă națională de fotbal, n‑avem nici guvernare. N‑avem lideri pragmatici care să înțeleagă că rezultatul e mai important acum decât orgoliile personale. În afară de prenumele lor, nici Pițurcă, nici Ponta nu au nimic în comun cu victoria.
Lasă un comentariu