Ne e greu să acceptăm asta, dar noi românii am fost mai mereu în contratimp cu istoria. Poate n‑a fost doar vina noastră, poate că era nevoie de nota noastră discordantă și așa s‑a făcut că am urmat un drum predestinat, căruia nu i‑am fost nici călăuză, nici chezaș. Dar când mă uit inapoi către vremurile românilor, nu văd decât un lung șir de nefericite coincidențe. În istoria unui popor fiecare an contează, pentru că poate aduce conjunctura favorabilă, momentul în care un pas înainte în progresul său este posibil. Paradoxal, în istoria unei generații un an pare o nimica toată. La nivelul destinului individual aruncăm în spate anii cu nonșalanță, nepăsători la însemnătatea lor temporală. Pentru noi ca popor însă, fiecare an irosit cântărește înzecit. Asta n‑am înțeles niciodată ca națiune.
Se spune că romanii au năvălit peste daci. Dacii eram noi, înainte de a deveni români, cel puțin așa ne place să credem. Am răzbit cu sânge si sudoare — spune istoria — ținând piept unui imperiu atotputernic. Apoi am primit înfrângerea ca pe o umilință personală, iar regii noștri s‑au dat pierii mai bine decât să îndure rușinea robiei. Romanii ne-au dat cetăți și civilizație. Au plecat apoi, iar noi am apucat calea codrilor se pare, pentru că istoria noastra e săracă în amintiri ale acelor vremuri. După 1300 am început să redevenim un neam, să ne închegăm în jurul unor domni — poate localnici, poate veniți dinspre răsărit — în timpuri când Veneția întemeia deja prima republică și construia Palatul Dogilor.
Am avut câțiva vizionari, câțiva eroi — pe Mircea, Ștefan, Mihai — care ne-au dat o brumă de demnitate națională prin faptele lor de arme, prin pumnul ridicat împotriva dușmanilor, care a probat în vremuri ale luptei tăria caracterului lor. Că ei vor fi fost români puri sau nu, prea puțin mai contează. Dar dincolo de ei, în curgerea istoriei, s‑a așternut liniștea compromisului, conveniența lașă a acceptării istoriei făcute de alții. N‑am avut tăria de a ne alătura catolicismului, când eram curtați să o facem, n‑am avut abilitatea de a ne lipi de o mare putere civilizatoare cum au făcut alții. Am rămas singuri și nehotărâți, nici dornici a ne supune puterii, nici puternici să ne împlinim dorințele. Cotloanele Fanarului ne-au desăvârșit apoi destinul, în chip strâmb, precum soarta s‑a nimerit. Din vremurile acelea ne-au rămas familii boierești îmbogățite prin birul pus asupra opincarilor, zidind din banii aceia primele orașe ale modernității românești.
A fost iarăși vremea pumnului în cele două războaie mondiale, dar de fiecare dată am fost în locul și timpul nepotrivit si doar o întâmplare miraculoasă ne‑a agregat în România Mare. Am ieșit învinși după al doilea război mondial si ne-am trezit în brațele ursului rus, aruncați de istorie într‑o conjunctură pe care n‑o anticipasem nicicum. Atunci a fost din nou vremea pumnului, dar nu l‑am mai strâns, am aplecat capul și ne-am acceptat soarta, împăcați cu nedreptatea istoriei. Poate veți spune că rezistența n‑ar fi avut nici un rost — militar sau politic admit că pumnul n‑ar fi avut sorți de izbândă, dar moral ne-ar fi intârit extraordinar, ne-ar fi coagulat într‑o națiune puternică și demnă, care nu primește palmele istoriei stând în genunchi, ci luptând disperat, chiar dacă fără nădejdea victoriei. Ne-am lăsat elitele — puține, câte erau — decimate la canal și în închisori, fără să le apărăm prin măcar simplul protest, făcându-ne astfel părtași celor ce au mutilat bruma de civilizație românească, adunată cu greu în câteva zeci de ani de existență națională.
Ne apasă istoria și vina de a nu fi fost la înălțimea ei, atunci când ni s‑a cerut. Câțiva eroi și vizionari nu ne mântuiesc ca neam. Am rămas restanți istoriei și nouă înșine, am păcătuit prin prea multe lașități și compromisuri, în timpuri care cereau de la noi să ridicăm sabia. Poate de aceea azi, în compensație, simțim nevoia tardivă de a fi războinici când vine vorba de secuime, de basarabeni, ba chiar și de propriile noastre preferințele politice. Soluția pare să fie doar pumnul și nu ezităm să‑l ridicăm amenințător îndată ce ne pare că alții ne știrbesc prea sensibila și fragila noastră demnitate națională.
Locul și timpul în care ne aflăm ne cer însă alte valențe. Suntem în vremea rațiunii. Suntem în Europa, pentru prima oară în istoria noastră alături de cei puternici, pentru prima oară contând. Ce ar mai rezolva pumnul? I‑aș întreba pe cei care strigă că trebuie să fim neîngăduitori cu secuii dacă cred că trebuie să ne impunem în fața lor prin forță — sunt încredințat că ar spune că da. Și apoi? Ce ar urma? Nesupunerea lor, violențe de stradă, sancțiunile europene, pumnul ridicat spre Bruxelles, ieșirea din UE, izolarea politică, reîntoarcerea către Rusia?
Vom putea oare înțelege că vremea pumnului a trecut?
23:03
OFF OF, OF! Cat de tare ma doare — “N‑am avut tăria de a ne alătura catolicismului, când eram curtați să o facem, n‑am avut abilitatea de a ne lipi de o mare putere civilizatoare cum au făcut alții. Am rămas singuri și nehotărâți, nici dornici a ne supune puterii..”
Uitati cum erau persecutatii ai nostri si cum ni s‑au ars biserici, cum s‑au prajit unii pe tron, torturati, carne smulsa cu clestele, etc. Sate arse, cu tot cu oameni..
Abia acum, dupa ce am scris ca un nebun, cat am scris, realizez ca nu trebuia sa o fac. Fiecare cu parerile lui, dar pacat. Nici eu nu am dreptate, dar nici dumneavoastra. Nu regret ca am scris, dar nu trebuia. Ce sa mai fim dornici de ce, deoarece nu ne-am lasat catolicizati cu forta, ca sa fim si noi in randul coloniilor mariilor imperii de la acea vreme, ce raspandeau frumusetile catolicismului, distrugand culturi ce nu au nimic de‑a face cu catolicismul. V‑ar fii placut sa fim ca in America de Sud, colonizati si catolicizati si sa avem pana acum o pregnanta cultura ce nu ne caracterizeaza. Un popa, un presedinte, un rege, toti sa vrem, sa asteptam pe cineva mai bun si mai luminat, doar ca sa ne traseze existenta.
15:03
Exagerezi. Alegerea ortodoxă a fost la fel de arbitrară cum ar fi fost și cea catolică — niște domnitori au gândit că sprijinul Constantinopolului e de mai mare folos decât cel de la Roma si că e mai util să aibă propria mitropolie prin care să controleze mujicii, decât să se închine ei unui papă. Pe termen scurt o fi fost bine. Pe termen lung, nu prea. Iar catolicizarea noastră nu s‑ar fi făcut ca în America de Sud, să fim serioși. Au fost chiar domni moldoveni care au cochetat cu ideea protestantismului sau a catolicismului, prin secolul XVI dacă nu greșesc.
Iar persecutații noștri — sincer — au fost excepția, nu regula. Nu dăm pe dinafară de exemple din astea de sacrificii. Istoria comunistă a făcut mare tam-tam apropo de ei, pentru că vroia să legitimeze așa-zisa independență politică, mai ales în vremea lui Ceaușescu. S‑au scris cărți despre asta și, uite, că au produs efecte, chiar și după mulți ani de la publicarea lor.