Speranță de viață

Med­i­c­ina se stră­duiește — sau cel puțin așa declară ofi­cial — să găsească metode de a vin­deca bolile care ne ucid. Nu s‑a des­cur­cat prea bine până acum cu can­cerul și SIDA, dar în alte zone s‑au făcut pro­grese excepționale, așa că acum poți avea de pildă un coles­terol de avi­a­tor, în timp ce mori de can­cer pe un fond de com­pli­cații cu Alzheimer. Lăsând iro­nia la o parte, în ultimul secol s‑au făcut totuși pro­grese sem­ni­fica­tive în med­i­cină, tre­buie să recunoaștem. 

Prima con­secință a fost că oamenii au început să trăi­ască mai mult. Nu‑i vorbă, ali­men­tația mod­ernă lucrează intens și în sens opus, străduindu-se să ne otrăvească vâr­tos cu tot felul de chim­i­cale și dând ocazie med­i­cinii să mai inven­teze alte pra­furi si hapuri care să digere mân­carea în locul nos­tru sau să ne pro­te­jeze ficatul, obosit de lupta cu con­ser­vanții, adi­tivii ali­men­tari și ali­mentele mod­ifi­cate genetic. Dar una peste alta nivelul de trai a cres­cut și sper­anța de viață e în con­tinuă creștere. De pildă în Anglia, din anii 1700 până acum, sper­anța de viață a unei per­soane s‑a dublat, de la 40 de ani la aproape 80. Păi — o să ziceți — astea‑s vești bune, nu? Da și nu.

Da, pen­tru că fiecare din­tre noi sperăm în secret sau mai fățiș să trăim cât mai mult. Cel puțin ăsta e planul la tinerețe, când ți se pare că viața durează o veșni­cie, deci cu cât mai mult cu atât mai bine. Doar că anii trec și, în funcție de câtă grijă ai avut de sănă­tatea ta, vârsta a treia poate deveni un cal­var care ai vrea să se sfârșească. Să fii bătrân și bol­nav într‑o țară din lumea a treia sau chiar și în cele în dez­voltare nu e chiar întot­deauna o feri­cire.

Nu, pen­tru că tot înmulțindu-ne prob­lemele de resurse tind să se agraveze. Știu că majori­tatea con­sid­eră că asta nu‑i o prob­lemă reală, dar la fel de bine știu că despre unele resurse se vor convinge de ade­văr chiar în cur­sul vieții lor. Pop­u­la­tia glob­u­lui crește într-una și nimănui nu pare șă‑i pese că nu putem con­tinua așa la nes­fârșit. Eu unul aud mereu argu­men­tul că nu poți interz­ice unei ființe umane să se repro­ducă după cum dorește, că orice lim­itare a aces­tui drept ar fi o mon­struoz­i­tate. 

Dar a con­trola creșterea pop­u­lației nu înseamnă să interzici oame­nilor să aibă copii. Dacă sper­anța de viață e acum în țările rel­a­tiv civ­i­lizate pe la 70–75 de ani, iar o per­soană are copii în medie la vârsta de 25 de ani, înseamnă că avem con­comi­tent în viață cam trei gen­er­ații ale unei familii. Și dacă am sta­bili ca reg­ulă că fiecare per­soană are drep­tul de a se înlocui doar pe sine prin repro­ducție, pop­u­lația ar stagna din creșterea asta susțin­ută. O fam­i­lie ar putea avea doi copii, ceea ce e per­fect rezon­abil. Un celi­batar ar putea să își cedeze drep­tul de repro­duc­ere unui cuplu care are posi­bil­i­tatea de a susține trei copii. Partea mai com­pli­cată a aces­tei teorii este cum penal­izezi încăl­carea aces­tei reg­uli, pen­tru că ster­ilizarea e într-adevăr inu­mană. 

E foarte ade­vărat însă că prin­ci­palul motor de creștere a pop­u­latiei nu sunt țările europene sau cele nord-americane. Partea cea mai avansată eco­nomic a plan­etei este mai degrabă în declin demografic al pro­pri­ilor nativi. Dar pen­tru că munca tre­buie totuși făcută, iar sis­temele de pen­sii tre­buie și ele ali­men­tate cu fon­duri din plus val­oarea curent cre­ată, au accep­tat o masivă imi­grație exact din țările unde explozia demografică e în floare. O dată creat debușeul pop­u­lațional, magre­bi­enii, turcii, chinezii și indi­enii rămași acasă pot con­tinua să se înmulțească de vreme ce au descoperit cum să-și rezolve prob­lema supraviețuirii: imi­grarea. Mai nou mar­ile put­eri eco­nom­ice au început să mute o parte a afac­er­ilor lor în aceste țări, ceea ce nu e prost doar pen­tru că a scăzut incred­i­bil cal­i­tatea pro­duselor, ci și pen­tru că ast­fel ali­mentează cu fon­duri con­tin­uarea creș­terii demografice a aces­tei părți a lumii. Fără banii civ­i­liza­ției occi­den­tale, China și India ar fi forțate să găsească pro­pri­ile soluții de con­trol al pop­u­lației. Și, dacă vă amintiți, până nu demult, China interz­icea unei familii să aibă mai mult de un copil. 

Așa că, de acum înainte, când mai auz­iți despre con­trolul creș­terii pop­u­lației — și sunt sigur că veți auzi tot mai des — nu vă gândiți că asta înseamnă inter­dicția de a avea copii. Gândiți-vă că este con­secința log­ică a fap­tu­lui că vreți ca voi și copiii voștri să trăiți mai mult pe o plan­etă care e — totuși — lim­i­tată ca resurse.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Claudia

    Un tip de la o uni­ver­si­tate olan­deza (parca) a facut un studiu din care a reiesit ca, pe masura ce nivelul de trai creste (inclu­siv in tar­ile in curs de dez­voltare), sporul nat­ural se reduce. Asa ca, pina la urma, poate nu e o idee asa de rea outsourcing-ul catre tar­ile mai putin dez­voltate…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu