Speranță de viață

Me­di­cina se stră­du­iește — sau cel pu­țin așa de­clară ofi­cial — să gă­sească me­tode de a vin­deca bo­lile care ne ucid. Nu s‑a des­cur­cat prea bine până acum cu can­ce­rul și SIDA, dar în alte zone s‑au fă­cut pro­grese ex­cep­țio­nale, așa că acum poți avea de pildă un co­les­te­rol de avi­a­tor, în timp ce mori de can­cer pe un fond de com­pli­ca­ții cu Al­zhe­i­mer. Lă­sând iro­nia la o parte, în ul­ti­mul se­col s‑au fă­cut to­tuși pro­grese sem­ni­fi­ca­tive în me­di­cină, tre­buie să recunoaștem. 

Prima con­se­cință a fost că oa­me­nii au în­ce­put să tră­i­ască mai mult. Nu‑i vorbă, ali­men­ta­ția mo­dernă lu­crează in­tens și în sens opus, stră­du­indu-se să ne otră­vească vâr­tos cu tot fe­lul de chi­mi­cale și dând oca­zie me­di­ci­nii să mai in­ven­teze alte pra­furi si ha­puri care să di­gere mân­ca­rea în lo­cul nos­tru sau să ne pro­te­jeze fi­ca­tul, obo­sit de lupta cu con­ser­van­ții, adi­ti­vii ali­men­tari și ali­men­tele mo­di­fi­cate ge­ne­tic. Dar una peste alta nive­lul de trai a cres­cut și spe­ranța de viață e în con­ti­nuă creș­tere. De pildă în An­glia, din anii 1700 până acum, spe­ranța de viață a unei per­soane s‑a dub­lat, de la 40 de ani la aproape 80. Păi — o să zi­ceți — astea‑s vești bune, nu? Da și nu.

Da, pen­tru că fi­e­care din­tre noi spe­răm în se­cret sau mai fă­țiș să trăim cât mai mult. Cel pu­țin ăsta e pla­nul la ti­ne­rețe, când ți se pare că viața du­rează o veș­ni­cie, deci cu cât mai mult cu atât mai bine. Doar că anii trec și, în func­ție de câtă grijă ai avut de să­nă­ta­tea ta, vâr­sta a treia poate de­veni un cal­var care ai vrea să se sfâr­șească. Să fii bă­trân și bol­nav într‑o țară din lu­mea a treia sau chiar și în cele în dezvol­tare nu e chiar în­tot­dea­una o fericire.

Nu, pen­tru că tot în­mul­țindu-ne pro­ble­mele de re­surse tind să se agra­veze. Știu că ma­jo­ri­ta­tea con­si­deră că asta nu‑i o pro­blemă re­ală, dar la fel de bine știu că des­pre unele re­surse se vor con­vinge de ade­văr chiar în cur­sul vie­ții lor. Po­pu­la­tia glo­bu­lui crește într-una și ni­mă­nui nu pare șă‑i pese că nu pu­tem con­ti­nua așa la nesfâr­șit. Eu unul aud me­reu ar­gu­men­tul că nu poți in­ter­zice unei fi­ințe umane să se re­pro­ducă după cum do­rește, că orice li­mi­tare a aces­tui drept ar fi o monstruozitate. 

Dar a con­trola creș­te­rea po­pu­la­ției nu în­seamnă să in­ter­zici oa­me­ni­lor să aibă co­pii. Dacă spe­ranța de viață e acum în ță­rile re­la­tiv ci­vi­li­zate pe la 70–75 de ani, iar o per­soană are co­pii în me­die la vâr­sta de 25 de ani, în­seamnă că avem con­co­mi­tent în viață cam trei ge­ne­ra­ții ale unei fa­mi­lii. Și dacă am sta­bili ca re­gulă că fi­e­care per­soană are drep­tul de a se în­lo­cui doar pe sine prin re­pro­duc­ție, po­pu­la­ția ar stagna din creș­te­rea asta sus­ți­nută. O fa­mi­lie ar pu­tea avea doi co­pii, ceea ce e per­fect re­zo­na­bil. Un ce­li­ba­tar ar pu­tea să își ce­deze drep­tul de re­pro­du­cere unui cu­plu care are po­si­bi­li­ta­tea de a sus­ține trei co­pii. Par­tea mai com­pli­cată a aces­tei te­o­rii este cum pe­na­li­zezi în­căl­ca­rea aces­tei re­guli, pen­tru că ste­ri­li­za­rea e într-ade­văr inumană. 

E foarte ade­vă­rat însă că prin­ci­pa­lul mo­tor de creș­tere a po­pu­la­tiei nu sunt ță­rile eu­ro­pene sau cele nord-ame­ri­cane. Par­tea cea mai avan­sată eco­no­mic a pla­ne­tei este mai de­grabă în de­clin de­mo­gra­fic al pro­pri­i­lor na­tivi. Dar pen­tru că munca tre­buie to­tuși fă­cută, iar sis­te­mele de pen­sii tre­buie și ele ali­men­tate cu fon­duri din plus va­loa­rea cu­rent cre­ată, au ac­cep­tat o ma­sivă imi­gra­ție exact din ță­rile unde ex­plo­zia de­mo­gra­fică e în floare. O dată creat de­bu­șeul po­pu­la­țio­nal, ma­grebie­nii, tur­cii, chi­ne­zii și in­die­nii ră­mași acasă pot con­ti­nua să se în­mul­țească de vreme ce au des­co­pe­rit cum să-și re­zolve pro­blema su­pra­vie­țu­i­rii: imi­gra­rea. Mai nou ma­rile pu­teri eco­no­mice au în­ce­put să mute o parte a afa­ce­ri­lor lor în aceste țări, ceea ce nu e prost doar pen­tru că a scă­zut in­cre­di­bil ca­li­ta­tea pro­du­se­lor, ci și pen­tru că ast­fel ali­men­tează cu fon­duri con­ti­nu­a­rea creș­te­rii de­mo­gra­fice a aces­tei părți a lu­mii. Fără ba­nii ci­vi­li­za­ției oc­ci­den­tale, China și In­dia ar fi for­țate să gă­sească pro­pri­ile so­lu­ții de con­trol al po­pu­la­ției. Și, dacă vă amin­tiți, până nu de­mult, China in­ter­zi­cea unei fa­mi­lii să aibă mai mult de un copil. 

Așa că, de acum îna­inte, când mai au­ziți des­pre con­tro­lul creș­te­rii po­pu­la­ției — și sunt si­gur că veți auzi tot mai des — nu vă gân­diți că asta în­seamnă in­ter­dic­ția de a avea co­pii. Gân­diți-vă că este con­se­cința lo­gică a fap­tu­lui că vreți ca voi și co­piii voș­tri să tră­iți mai mult pe o pla­netă care e — to­tuși — li­mi­tată ca resurse.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...