Carpe diem

O pri­etenă mi‐a povestit de curând o întâm­plare amuzantă: tre­buind să se ocupe de recrutarea unui nou anga­jat în echipa în care lucrează, prim­ise de la resursele umane un CV al unui potențial can­di­dat. Nu făcea anal­iza asta sin­gură, ci împre­ună cu o colegă ceva mai tânără. Par­curgând infor­mați­ile despre can­di­dat, a vrut să știe și opinia colegei despre CV așa că a întrebat‐o ce crede. “Știu și eu…”, a răspuns colega, “are 40 de ani, crezi că mai poate să învețe ceva?”. Pri­etena mea a răspuns tot cu o între­bare: “Și eu am 40 de ani. Crezi că pot să mai învăț ceva?”. În biroul lor lin­iștea a devenit apăsă­toare, toți aveau dintr‐o dată foarte mult de lucru pe pro­priul cal­cu­la­tor.

Povestea asta – din­colo de amuza­men­tul de o clipă – m‐a făcut să reflectez la felul în care ne raportăm la timp de‐a lun­gul vieții noas­tre. Cât sun­tem copii nu ne dorim altceva decât să creștem, să devenim adulți ca să ne fie îngă­duite toate lucrurile despre care ni se spune că nu sunt pen­tru noi, ci pen­tru oameni mari. Trăim prezen­tul cu gân­dul la viitor. Ne proiec­tăm viața viitoare prin ges­turile de zi cu zi, prin ceea ce reușim să învățăm și mai ales să descoperim despre noi înșine.

Pe urmă ajungem adulți și viitorul dintr‐o dată se diluează și nu mai e printre pre­ocupările noas­tre. Da, el există undeva acolo, se sub­înțelege că putem doar intinde mâna și ajunge la el. Dar sun­tem cufun­dați până peste cap în acum și aici, încu­ra­jați să trăim ast­fel de tot ceea ce ne încon­joară. Cred­ite care ne îndeamnă să ignorăm difi­cultățile viitoru­lui, asumându‐ne riscuri pen­tru a savura clipa de acum. Reduc­eri de preț care ne fac să chel­tuim acum mai mult decât avem cu ade­vărat nevoie, pen­tru că e mult mai avan­ta­jos decât va fi mâine. Cea mai bună cale de a scăpa de o ten­tație este să obții sat­is­fac­erea ei ime­di­ată. Mâine nu ne intere­sează pen­tru că acum e atât de cap­ti­vant!

Iar pragul de 40 de ani – știm toți, nu‐i așa – este punc­tul din­colo de care viitorul nu mai are nici un înțe­les. Devine absurd. Totul s‐a încheiat deja, les jeux sont faites. Cei care au tre­cut Acheronul aces­tei vârste nu mai pot învăța, nu mai pot deveni, nu mai pot ști. Sunt niște morți vii, care umblă încă slobozi prin viață. Doar că noi înșine ne apropiem și apoi pășim pe acest țărm și înțelegem, brusc, că viitorul încă există, ba chiar e mai prețios prin împuținarea sa.

Carpe diem. Dar nu uita să te gân­dești cine vei fi mâine.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Alice

    De‐abia acum am văzut cate­gia Reco­mandări, mi se pare o idee foarte bună. Nu știu după ce cri­terii reac­tivezi unele pos­turi, însă mi‐am notat și eu un post preferat la un moment dat, dar nu mai dau de el. Are un comen­tariu în acest sens.

    • Sorin Sfirlogea

      L‐am găsit și l‐am pus în reco­mandări. Se numește Iluzi­ile de mâine și mi se pare și mie "reco­mand­abil" 🙂

  2. Alin

    Există viață după și 40 de ani, asta e bine, m‐am mai lin­iștit.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu