Carpe diem

O pri­e­tenă mi‐a poves­tit de curând o întâm­plare amu­zantă: tre­bu­ind să se ocupe de recru­ta­rea unui nou anga­jat în echipa în care lucrează, pri­mise de la resur­sele umane un CV al unui poten­țial can­di­dat. Nu făcea ana­liza asta sin­gură, ci împre­ună cu o colegă ceva mai tânără. Par­cur­gând infor­ma­ți­ile des­pre can­di­dat, a vrut să știe și opi­nia cole­gei des­pre CV așa că a întrebat‐o ce crede. “Știu și eu…”, a răs­puns colega, “are 40 de ani, crezi că mai poate să învețe ceva?”. Pri­e­tena mea a răs­puns tot cu o între­bare: “Și eu am 40 de ani. Crezi că pot să mai învăț ceva?”. În biroul lor liniș­tea a deve­nit apă­să­toare, toți aveau dintr‐o dată foarte mult de lucru pe pro­priul cal­cu­la­tor.

Poves­tea asta – din­colo de amu­za­men­tul de o clipă – m‐a făcut să reflec­tez la felul în care ne rapor­tăm la timp de‐a lun­gul vie­ții noas­tre. Cât sun­tem copii nu ne dorim alt­ceva decât să creș­tem, să deve­nim adulți ca să ne fie îngă­du­ite toate lucru­rile des­pre care ni se spune că nu sunt pen­tru noi, ci pen­tru oameni mari. Trăim pre­zen­tul cu gân­dul la vii­tor. Ne pro­iec­tăm viața vii­toare prin ges­tu­rile de zi cu zi, prin ceea ce reu­șim să învă­țăm și mai ales să des­co­pe­rim des­pre noi înșine.

Pe urmă ajun­gem adulți și vii­to­rul dintr‐o dată se dilu­ează și nu mai e prin­tre pre­o­cu­pă­rile noas­tre. Da, el există undeva acolo, se subîn­țe­lege că putem doar intinde mâna și ajunge la el. Dar sun­tem cufun­dați până peste cap în acum și aici, încu­ra­jați să trăim ast­fel de tot ceea ce ne încon­joară. Cre­dite care ne îndeamnă să igno­răm difi­cul­tă­țile vii­to­ru­lui, asumându‐ne ris­curi pen­tru a savura clipa de acum. Redu­ceri de preț care ne fac să chel­tuim acum mai mult decât avem cu ade­vă­rat nevoie, pen­tru că e mult mai avan­ta­jos decât va fi mâine. Cea mai bună cale de a scăpa de o ten­ta­ție este să obții satis­fa­ce­rea ei ime­di­ată. Mâine nu ne inte­re­sează pen­tru că acum e atât de cap­ti­vant!

Iar pra­gul de 40 de ani – știm toți, nu‐i așa – este punc­tul din­colo de care vii­to­rul nu mai are nici un înțe­les. Devine absurd. Totul s‐a înche­iat deja, les jeux sont fai­tes. Cei care au tre­cut Ache­ro­nul aces­tei vâr­ste nu mai pot învăța, nu mai pot deveni, nu mai pot ști. Sunt niște morți vii, care umblă încă slo­bozi prin viață. Doar că noi înșine ne apro­piem și apoi pășim pe acest țărm și înțe­le­gem, brusc, că vii­to­rul încă există, ba chiar e mai pre­țios prin împu­ți­na­rea sa.

Carpe diem. Dar nu uita să te gân­dești cine vei fi mâine.



Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Alice

    De‐abia acum am văzut cate­gia Reco­man­dări, mi se pare o idee foarte bună. Nu știu după ce cri­te­rii reac­ti­vezi unele pos­turi, însă mi‐am notat și eu un post pre­fe­rat la un moment dat, dar nu mai dau de el. Are un comen­ta­riu în acest sens.

    • Sorin Sfirlogea

      L‐am găsit și l‐am pus în reco­man­dări. Se numește Ilu­zi­ile de mâine și mi se pare și mie "reco­man­da­bil" 🙂

  2. Alin

    Există viață după și 40 de ani, asta e bine, m‐am mai liniș­tit.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu