Portret de femeie, odihnindu-se

Întinse mâna spre nop­tieră și căută, pipăind, între­rupă­torul veiozei. Lumina se stinse și în întuner­icul pro­fund al primelor clipe se gândi că poate ar fi tre­buit să lase becul de la baie aprins. Era parcă prea beznă. Se lin­iști sin­gură amintindu-și că așa i se pare în fiecare seară, când se culcă. N‑are de ce să‑i fie frică. Deschise ochii și încercă să răzbească întuner­icul camerei către locul din pat, lângă ea. Albeața cearcea­fu­lui se zărea parcă puțin, confirmându‑i ceea ce deja știa: el nu era. El nu mai era de ceva timp. Un idiot, ple­case ca un smintit într‑o marți seară, repetând într-una că dacă mai rămâne o clipă simte că nu mai trăiește, că nu mai are aer, viață. 

Mai tre­buia să aștepte puțin, efec­tul pastilei de dor­mit nu era ime­diat, apoi are să scape de gân­durile astea negre, de frica de întuneric. Într-un fel nu‑l regreta, nu îl mai iubea de ani buni de zile, era mai degrabă obișn­uința de a‑l ști lângă ea, dar ple­carea lui o rănise totuși. Cine se cre­dea să plece așa, val-vârtej, lăsând‑o sin­gură toc­mai acum când tre­cea de pragul celor 35 de ani? Înțe­le­sese cât de greu era pen­tru ea să lupte cu vârsta asta, cu ridurile și dietele de slăbire? Pri­ce­puse câte efor­turi tre­buia să facă să acopere cu far­duri și haine urmele vremii? Avus­ese habar vre­o­dată câte a înghițit ca să se mențină cât mai suplă? Cum s‑a spe­riat când anal­izele ficat­u­lui au ieșit proaste și medicul a zis să ter­mine cu pastilele de slăbit? Și ăla, alt tâmpit, cum să renunțe? Ea nu poate să se facă cât o vacă, ca proast­ele alea de la ser­vici, cu cururile cât ușa de late. Bineînțe­les că o să ia pastilele în con­tin­uare. Aflase însă de niște hepato­pro­tec­toare super, pastile pe bază de plante. Cică erau nemaipomenite.

Are să adoarmă ime­diat… Da, ple­case idio­tul. Dar, mai bine așa. Nici sex nu mai făcuseră de mult timp, el adormea ime­diat, lăsând‑o să se foiască în pat, insom­ni­acă și ister­i­zată de oboseală, sforăind une­ori ca un nes­imțit ce era. Atâta doar, când îl știa lângă ea întuner­icul nu părea înfricoșă­tor. Așa înce­puse să ia pastile de dor­mit, nemaiputând să suporte nopțile nedor­mite și mutra lui mirată dimineața, întrebând‑o de ce n‑a dor­mit. "Pen­tru ca să te miri tu" îi stri­gase furioasă după o noapte albă, iar el ridi­case din umeri și ple­case la bucătărie să-și bea cafeaua. Pastilele de dor­mit erau bune, înce­puse cu unele de plante, dar alea nu aveau nici un efect, așa că tre­cuse la ceva mai put­er­nic. El o tot pisa la cap că dau depen­dență — da' să nu dormi noaptea e mai bine?

Încă puțină răb­dare, pastila de dor­mit tre­buie să-și facă acuși efec­tul. Diminețile erau mereu grele, era mereu prost dis­pusă din cauza mah­mure­lii chim­ice a som­nifer­elor. Se trezea cu greu, agasată de alarma stri­dentă a cea­su­lui, cob­ora din pat căutând cu degetele picioarelor papucii de casă, ținând ochii încă închiși. Apoi bâjbâia până în bucătărie, unde turna în ea cafea și pastile de vit­a­mine, în timp ce fuma câteva țigări cu gân­dul la ziua de muncă care înce­pea. Urma pastila pen­tru dur­erea de cap, îmbră­catul și machiatul, care îi luau mult timp. Se suia în mașină și con­ducea mecanic, ca un robot, până la ser­vi­ciu, com­plet dez­in­tere­sată de trafic și de com­por­ta­men­tul ei. "Dă‑i în pizda mă-sii de idioți pe toți" își repeta în gând "ce, lor le pasă de mine?". Simțea un fel de ură difuză, care se răs­frângea egal asupra tuturor celor din jur, ca și cum i‑ar fi fost toți duș­mani per­son­ali. Ajungea într-un final la muncă, dar frus­trarea dimineții nu se stingea de obi­cei prea ușor. 

Nu mai poate fi mult, o să adoarmă prob­a­bil în câteva clipe. La ser­vi­ciu altă cafea, pastila de cal­ciu, anti­con­cepționalele pe care nici nu știa de ce le mai înghite — ba da, știa, viața ei nu s‑a încheiat, ce dracu', o să ter­mine cu neb­unia asta de la ser­vi­ciu și pe urmă se ocupă și de viața ei. Își repeta asta de ani buni de zile, iar clipa aia când urma să se ocupe de ea însăși părea să se tot amâne. Dar nu era doar vina ei, munca îi mânca tot tim­pul, cum să te des­curci cu tâmpitele astea de sub­al­terne care nu fac nimic dacă nu țipi la ele și cu o șefă imbe­cilă, care nu știe ce vrea și cere mereu altceva? Și apoi încă un hepato­pro­tec­tor că toc­mai a citit într‑o revistă că și anti­con­cepționalele atacă ficatul. Comanda o salată pen­tru prânz, pe care de cele mai multe ori nu apuca s‑o mănânce decât spre seară, când agi­tația din firmă, dar mai ales din inte­ri­orul ei, se domolea.

Tre­buia să fi luat som­niferul mai din timp, uite că încă n‑a ador­mit… După muncă se oprea de obi­cei prin mall, făcea o tură prin mag­a­zinele prefer­ate să vadă ce mai e nou, ce-au adus. Ideea de cumpără­turi o relaxa, o făcea să se simtă împlin­ită. În fond de aia muncește, ca să-și per­mită ast­fel de bucurii. Nu? Își aduna toată ener­gia și pășea ușor legă­nat, sen­zual, legănând șoldurile și imaginându-se râvnită de băr­bații din jur. Une­ori câte unul întârzia cu privirea către ea și atunci se arcuia, scoțându-și sânii în față și pândindu-și pe sub gene potențialul admi­ra­tor. N‑avea nici o intenție con­cretă, dar îi plăcea să se imag­ineze dorită de necunos­cu­tul acela, o cochetărie nevi­no­vată, un joc. Oare o plăcea? Oare mai e fru­moasă?

Simți o moleșeală tot mai put­er­nică în picioare. Som­nul sosea de jos, o cuprindea din­spre tălpi, urca pe picioare, zăbovea un pic la șolduri și pe urmă — amant metic­u­los — escal­ada piep­tul, ajungându‑i la tâm­ple înainte de a o învinge com­plet. Învățase să‑l recunoască, să‑i urmărească în fiecare noapte acest urcuș, așteptându‑l cu teama că poate are să se răzgân­dească și n‑are să mai vină. Știa cum să umple tim­pul până la primele lui semne, amintindu-și ziua care toc­mai tre­cuse, ca să nu lase loc gân­durilor negre care pân­deau în fiecare seară intr-un colț al casei: că îmbătrânește sin­gură, că nimeni, de fapt, n‑o iubește, că viața ei n‑are nici un căpătâi. Prostii. Toată lumea o apre­ci­ază. E încă fru­moasă. Și o să vină vre­mea să se ocupe și de ea însăși. Curând.

Doar cele câteva clipe de dinainte de somn, ultimele crâm­peie ale zilei care se încheia, nu izbutea să le stăpânească. În lin­iștea camerei, toro­pită de reacția chim­ică, zărea înșiruite pe o imag­i­nară masă mulțimea cuti­ilor de pastile și far­durile, o pro­ce­siune a pra­fu­rilor cu care se acop­erea pe dinăun­tru și pe dina­fară, armura ei frag­ilă în fața unei lumi care nu înc­eta să o asedieze con­tinuu: cine ești tu? Iar ea nu știa să răspundă. Apoi adormea și som­nul amâna totul cu încă o zi.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Florentina Pancescu

    Te-ai gan­dit cumva sa strangi mate­ri­alele astea si sa le pub­lici? Ast­fel de arti­cole ar fi nece­sare in reviste ca Elle&co si cred ca nu tre­buie sa explic de ce. Mie mi se pare ca ai tal­ent. Iar eu ca citi­tor, daca m‑as regasi in ce scrii tu, m‑ar pune serios pe gan­duri si mi-as the drac­u­lui viata peste cap sa ies din acest cerc vicios.…

  2. Simona Vaida

    Najpa sce­nariu

  3. Corina Tatu

    Asa… NU!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu