Portret de femeie, odihnindu-se

În­tinse mâna spre nop­ti­eră și că­ută, pi­pă­ind, în­tre­ru­pă­to­rul ve­io­zei. Lu­mina se stinse și în în­tu­ne­ri­cul pro­fund al pri­me­lor clipe se gândi că poate ar fi tre­buit să lase be­cul de la baie aprins. Era parcă prea beznă. Se li­niști sin­gură amin­tindu-și că așa i se pare în fi­e­care seară, când se culcă. N‑are de ce să‑i fie frică. Des­chise ochii și în­cercă să răz­bească în­tu­ne­ri­cul ca­me­rei că­tre lo­cul din pat, lângă ea. Al­beața cear­cea­fu­lui se ză­rea parcă pu­țin, confirmându‑i ceea ce deja știa: el nu era. El nu mai era de ceva timp. Un idiot, ple­case ca un smin­tit într‑o marți seară, re­pe­tând într-una că dacă mai rămâne o clipă simte că nu mai tră­iește, că nu mai are aer, viață. 

Mai tre­buia să aș­tepte pu­țin, efec­tul pas­ti­lei de dor­mit nu era ime­diat, apoi are să scape de gân­du­rile as­tea ne­gre, de frica de în­tu­ne­ric. Într-un fel nu‑l re­greta, nu îl mai iu­bea de ani buni de zile, era mai de­grabă obiș­nu­ința de a‑l ști lângă ea, dar ple­ca­rea lui o ră­nise to­tuși. Cine se cre­dea să plece așa, val-vâr­tej, lăsând‑o sin­gură toc­mai acum când tre­cea de pra­gul ce­lor 35 de ani? În­țe­le­sese cât de greu era pen­tru ea să lupte cu vâr­sta asta, cu ri­du­rile și di­e­tele de slă­bire? Pri­ce­puse câte efor­turi tre­buia să facă să aco­pere cu far­duri și haine ur­mele vre­mii? Avu­sese ha­bar vreo­dată câte a în­ghi­țit ca să se men­țină cât mai su­plă? Cum s‑a spe­riat când ana­li­zele fi­ca­tu­lui au ie­șit proaste și me­di­cul a zis să ter­mine cu pas­ti­lele de slă­bit? Și ăla, alt tâm­pit, cum să re­nunțe? Ea nu poate să se facă cât o vacă, ca proas­tele alea de la ser­vici, cu cu­ru­rile cât ușa de late. Bi­ne­în­țe­les că o să ia pas­ti­lele în con­ti­nu­are. Aflase însă de niște he­pa­to­pro­tec­toare su­per, pas­tile pe bază de plante. Cică erau nemaipomenite.

Are să adoarmă ime­diat… Da, ple­case idi­o­tul. Dar, mai bine așa. Nici sex nu mai fă­cu­seră de mult timp, el ador­mea ime­diat, lăsând‑o să se fo­iască în pat, in­somn­iacă și is­te­ri­zată de obo­seală, sfo­ră­ind une­ori ca un ne­sim­țit ce era. Atâta doar, când îl știa lângă ea în­tu­ne­ri­cul nu pă­rea în­fri­co­șă­tor. Așa în­ce­puse să ia pas­tile de dor­mit, ne­mai­pu­tând să su­porte nop­țile ne­dor­mite și mu­tra lui mi­rată di­mi­neața, întrebând‑o de ce n‑a dor­mit. “Pen­tru ca să te miri tu” îi stri­gase fu­ri­oasă după o noapte albă, iar el ri­di­case din umeri și ple­case la bu­că­tă­rie să-și bea ca­feaua. Pas­ti­lele de dor­mit erau bune, în­ce­puse cu unele de plante, dar alea nu aveau nici un efect, așa că tre­cuse la ceva mai pu­ter­nic. El o tot pisa la cap că dau de­pen­dență — da’ să nu dormi noap­tea e mai bine?

Încă pu­țină răb­dare, pas­tila de dor­mit tre­buie să-și facă acuși efec­tul. Di­mi­ne­țile erau me­reu grele, era me­reu prost dis­pusă din ca­uza ma­h­mu­re­lii chi­mice a somni­fe­re­lor. Se tre­zea cu greu, aga­sată de alarma stri­dentă a cea­su­lui, co­bora din pat că­u­tând cu de­ge­tele pi­cioa­re­lor pa­pu­cii de casă, ținând ochii încă în­chiși. Apoi bâ­j­bâia până în bu­că­tă­rie, unde turna în ea ca­fea și pas­tile de vi­ta­mine, în timp ce fuma câ­teva ți­gări cu gân­dul la ziua de muncă care în­ce­pea. Urma pas­tila pen­tru du­re­rea de cap, îm­bră­ca­tul și ma­chi­a­tul, care îi luau mult timp. Se suia în ma­șină și con­du­cea me­ca­nic, ca un ro­bot, până la ser­vi­ciu, com­plet dez­in­te­re­sată de tra­fic și de com­por­ta­men­tul ei. “Dă‑i în pizda mă-sii de idi­oți pe toți” își re­peta în gând “ce, lor le pasă de mine?”. Sim­țea un fel de ură di­fuză, care se răsfrân­gea egal asu­pra tu­tu­ror ce­lor din jur, ca și cum i‑ar fi fost toți du­ș­mani per­so­nali. Ajun­gea într-un fi­nal la muncă, dar frus­tra­rea di­mi­ne­ții nu se stin­gea de obi­cei prea ușor. 

Nu mai poate fi mult, o să adoarmă pro­ba­bil în câ­teva clipe. La ser­vi­ciu altă ca­fea, pas­tila de cal­ciu, an­ti­con­cep­țio­na­lele pe care nici nu știa de ce le mai în­ghite — ba da, știa, viața ei nu s‑a în­che­iat, ce dracu’, o să ter­mine cu ne­bu­nia asta de la ser­vi­ciu și pe urmă se ocupă și de viața ei. Își re­peta asta de ani buni de zile, iar clipa aia când urma să se ocupe de ea în­săși pă­rea să se tot amâne. Dar nu era doar vina ei, munca îi mânca tot tim­pul, cum să te des­curci cu tâm­pi­tele as­tea de su­bal­terne care nu fac ni­mic dacă nu țipi la ele și cu o șefă im­be­cilă, care nu știe ce vrea și cere me­reu alt­ceva? Și apoi încă un he­pa­to­pro­tec­tor că toc­mai a ci­tit într‑o re­vistă că și an­ti­con­cep­țio­na­lele atacă fi­ca­tul. Co­manda o sa­lată pen­tru prânz, pe care de cele mai multe ori nu apuca s‑o mă­nânce de­cât spre seară, când agi­ta­ția din firmă, dar mai ales din in­te­ri­o­rul ei, se domolea.

Tre­buia să fi luat somni­fe­rul mai din timp, uite că încă n‑a ador­mit… După muncă se oprea de obi­cei prin mall, fă­cea o tură prin ma­ga­zi­nele pre­fe­rate să vadă ce mai e nou, ce-au adus. Ideea de cum­pă­ră­turi o re­laxa, o fă­cea să se simtă îm­pli­nită. În fond de aia mun­cește, ca să-și per­mită ast­fel de bu­cu­rii. Nu? Își aduna toată ener­gia și pă­șea ușor le­gă­nat, sen­zual, le­gă­nând șol­du­rile și ima­ginându-se râv­nită de băr­ba­ții din jur. Une­ori câte unul în­târ­zia cu pri­vi­rea că­tre ea și atunci se ar­cuia, scoțându-și sâ­nii în față și pân­dindu-și pe sub gene po­ten­ți­a­lul ad­mi­ra­tor. N‑avea nici o in­ten­ție con­cretă, dar îi plă­cea să se ima­gi­neze do­rită de ne­cu­nos­cu­tul acela, o co­che­tă­rie ne­vi­no­vată, un joc. Oare o plă­cea? Oare mai e frumoasă?

Simți o mo­le­șe­ală tot mai pu­ter­nică în pi­cioare. Som­nul so­sea de jos, o cu­prin­dea din­spre tălpi, urca pe pi­cioare, ză­bo­vea un pic la șol­duri și pe urmă — amant me­ti­cu­los — es­ca­lada piep­tul, ajungându‑i la tâm­ple îna­inte de a o în­vinge com­plet. În­vă­țase să‑l re­cu­noască, să‑i ur­mă­rească în fi­e­care noapte acest ur­cuș, așteptându‑l cu teama că poate are să se răzgân­dească și n‑are să mai vină. Știa cum să um­ple tim­pul până la pri­mele lui semne, amin­tindu-și ziua care toc­mai tre­cuse, ca să nu lase loc gân­du­ri­lor ne­gre care pân­deau în fi­e­care seară intr-un colț al ca­sei: că îm­bă­trâ­nește sin­gură, că ni­meni, de fapt, n‑o iu­bește, că viața ei n‑are nici un că­pă­tâi. Pros­tii. Toată lu­mea o apre­ciază. E încă fru­moasă. Și o să vină vre­mea să se ocupe și de ea în­săși. Curând.

Doar cele câ­teva clipe de di­na­inte de somn, ul­ti­mele crâm­peie ale zi­lei care se în­cheia, nu iz­bu­tea să le stă­pâ­nească. În li­niș­tea ca­me­rei, to­ro­pită de re­ac­ția chi­mică, ză­rea în­și­ru­ite pe o ima­gi­nară masă mul­ți­mea cu­ti­i­lor de pas­tile și far­du­rile, o pro­ce­siune a pra­fu­ri­lor cu care se aco­pe­rea pe di­nă­un­tru și pe di­na­fară, ar­mura ei fra­gilă în fața unei lumi care nu în­ceta să o ase­dieze con­ti­nuu: cine ești tu? Iar ea nu știa să răs­pundă. Apoi ador­mea și som­nul amâna to­tul cu încă o zi.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...