Cazul inginerului Popescu

Ducem lipsă de ade­vărați jur­nal­iști. Și nu de azi de ieri, ci de multă vreme, din 1990. În primii ani post-decembriști vor fi fost câțiva gaze­tari tal­en­tați, dar majori­tatea își mân­jis­eră con­deiele cu proza tri­um­fal­istă a cinci­nalelor în patru ani și jumă­tate sau în arti­cole închi­nate odioa­sei dic­ta­turi și sin­istrei ei soții. S‑au năs­cut însă atunci o pleiadă de scri­bologi care aveau ascen­den­tul vir­ginității jur­nal­is­tice, dar care știau prea puține despre presa ade­vărată. Era vre­mea indignărilor și denunțării pub­lice — ajungea să ai tupeu și un dram de ortografie ca să te poți autoin­ti­t­ula ziarist. Din când în când, rareori, apărea și câte o fig­ură dis­tinctă, cineva care ieșea din acest tipar, care însoțea cura­jul opiniei cu cul­tura și pro­ducea un alt fel de texte, poate nu atât de incen­di­are, dar desigur mai val­oroase. Așa a apărut Cris­t­ian Tudor Popescu, prin meta­mor­fozarea în jur­nal­ist a unui inginer pasionat de tenis și de cin­ema.

N‑a durat mult după anii tul­buri ai căderii comu­nis­mu­lui până când noii jur­nal­iști au înțe­les avan­ta­jele ime­di­ate pe care tupeul le putea aduce. Presa era noul Sfânt Graal al democrației românești, chiar așa, orig­i­nală, cum o imple­men­tase FSN-ul lui Ion Ili­escu. Avea acces ori­unde, puteau întreba orice fără să riște sa fie între­bați dacă au habar de subiect, dacă au vreun dram de glagorie sau vreo com­pe­tență oare­care. Omnipotența și omniprezența lor îi făcea de temut, mai ales că nimeni nu deținea cu ade­vărat con­trolul pre­sei în acei ani. Cei mai mulți noi jur­nal­iști au găsit iute câte un spon­sor căruia să‑i servească intere­sele eco­nom­ice sau politice, asigurându‑i imag­inea poz­i­tivă în ochii pub­licu­lui. Au fost anii con­fuziei gen­erale cre­ate de sutele de pub­li­cații care, trep­tat, își cău­tau pro­tec­torii politici pen­tru a se căpă­tui eco­nomic. Între puținii care nu s‑au vân­dut pe câțiva arginți s‑a numărat și dom­nul Popescu, devenit trep­tat o voce dis­tinctă, remar­ca­bilă mai ales prin intran­si­gență și con­secvența opiniei.

Au tre­cut apoi mulți ani și știm toți cum s‑a polar­izat politic presa. Aproape că nu mai există jur­nal­iști de val­oare care să nu fie alini­ați politic unui par­tid sau măcar unui curent ide­o­logic. Era pre­viz­ibil, nu pen­tru români, ci pen­tru cei care știau cum evoluează o soci­etate ex-comunistă către o aprox­i­ma­tivă democrație. Și nici nu e rău că e așa, atâta timp cât opți­u­nile sunt clare și asu­mate. Par­ti­zanatul ide­o­logic e firesc. Par­ti­zanatul par­tinic e accept­abil în niște lim­ite. Par­ti­zanatul cu corupții și hoții este însă exe­cra­bil. Iar încer­carea de a‑l masca prin recur­sul la aparte­nența politică a infrac­to­rilor într-un par­tid a cărui ide­olo­gie o susții jur­nal­is­tic e descal­i­f­i­cantă pen­tru un ade­vărat om de presă.

Cris­t­ian Tudor Popescu nu s‑a aliniat politic nici unei ide­ologii și nici unui par­tid. Veți spune că e bine, omul e con­secvent în intran­si­gența opini­ilor sale crit­ice. Prob­a­bil. Doar că și azi, și ieri, și mâine, polit­ica se va face cu oameni imper­fecți, oameni cu interese de grup, oameni cu com­por­ta­mente dis­cutabile. Să te aștepți la per­fecți­une e utopic, să o ceri imper­a­tiv e naiv. Lupta lui Popescu cu per­son­ajele politice ale vre­murilor de azi e com­plet nepro­duc­tivă. Per­ma­nen­tul lui venin con­tra lui Băs­escu e sem­nul unui manierism gazetăresc inutil, încapățânarea de a nega impor­tanța unui pas înainte chiar dacă e mai mic decât era nevoie, mai șovăiel­nic decât ar fi tre­buit și un pic ală­turi de direcția per­fectă. Rezolvările sale nu sunt nicio­dată prac­tice, pen­tru că toate fac apel la oameni ide­ali, la morala man­u­alu­lui de con­duită per­fectă. În așteptarea per­fecți­u­nii, încre­menirea e sin­gura sa opți­une accept­abilă.

În spatele omu­lui de presă Popescu se zărește inginerul Popescu, care nu poate aban­dona ten­tația proiec­tării unei lumi imposi­bile, ire­me­di­a­bil sedus de fru­musețea matem­at­ică a per­fecți­u­nii politice și sociale. Păcat, ar fi putut fi un mare jur­nal­ist.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu