Du­cem lipsă de ade­vă­rați jur­na­liști. Și nu de azi de ieri, ci de multă vreme, din 1990. În pri­mii ani post-de­cem­briști vor fi fost câ­țiva ga­ze­tari ta­len­tați, dar ma­jo­ri­ta­tea își mân­ji­seră con­de­iele cu proza tri­um­fa­listă a cin­ci­na­le­lor în pa­tru ani și ju­mă­tate sau în ar­ti­cole în­chi­nate odi­oa­sei dic­ta­turi și si­nis­trei ei so­ții. S‑au năs­cut însă atunci o ple­iadă de scri­bo­logi care aveau as­cen­den­tul vir­gi­ni­tă­ții jur­na­lis­tice, dar care știau prea pu­ține des­pre presa ade­vă­rată. Era vre­mea in­dig­nă­ri­lor și de­nun­ță­rii pu­blice — ajun­gea să ai tu­peu și un dram de or­to­gra­fie ca să te poți auto­in­ti­tula zia­rist. Din când în când, ra­re­ori, apă­rea și câte o fi­gură dis­tinctă, ci­neva care ie­șea din acest ti­par, care în­so­țea cu­ra­jul opi­niei cu cul­tura și pro­du­cea un alt fel de texte, poate nu atât de in­cen­di­are, dar de­si­gur mai va­lo­roase. Așa a apă­rut Cris­tian Tu­dor Po­pescu, prin me­ta­mor­fo­za­rea în jur­na­list a unui in­gi­ner pa­sio­nat de te­nis și de ci­nema.

N‑a du­rat mult după anii tul­buri ai că­de­rii co­mu­nis­mu­lui până când noii jur­na­liști au în­țe­les avan­ta­jele ime­di­ate pe care tu­peul le pu­tea aduce. Presa era noul Sfânt Graal al de­mo­cra­ției ro­mâ­nești, chiar așa, ori­gi­nală, cum o im­ple­men­tase FSN-ul lui Ion Ili­escu. Avea ac­ces ori­unde, pu­teau în­treba orice fără să riște sa fie în­tre­bați dacă au ha­bar de su­biect, dacă au vreun dram de gla­go­rie sau vreo com­pe­tență oa­re­care. Omni­po­tența și omni­pre­zența lor îi fă­cea de te­mut, mai ales că ni­meni nu de­ți­nea cu ade­vă­rat con­tro­lul pre­sei în acei ani. Cei mai mulți noi jur­na­liști au gă­sit iute câte un spon­sor că­ruia să‑i ser­vească in­te­re­sele eco­no­mice sau po­li­tice, asigurându‑i ima­gi­nea po­zi­tivă în ochii pu­bli­cu­lui. Au fost anii con­fu­ziei ge­ne­rale cre­ate de su­tele de pu­bli­ca­ții care, trep­tat, își că­u­tau pro­tec­to­rii po­li­tici pen­tru a se că­pă­tui eco­no­mic. În­tre pu­ți­nii care nu s‑au vân­dut pe câ­țiva ar­ginți s‑a nu­mă­rat și dom­nul Po­pescu, de­ve­nit trep­tat o voce dis­tinctă, re­mar­ca­bilă mai ales prin in­transi­gență și con­sec­vența opi­niei.

Au tre­cut apoi mulți ani și știm toți cum s‑a po­la­ri­zat po­li­tic presa. Aproape că nu mai există jur­na­liști de va­loare care să nu fie ali­ni­ați po­li­tic unui par­tid sau mă­car unui cu­rent ide­o­lo­gic. Era pre­vi­zi­bil, nu pen­tru ro­mâni, ci pen­tru cei care știau cum evo­lu­ează o so­ci­e­tate ex-co­mu­nistă că­tre o apro­xi­ma­tivă de­mo­cra­ție. Și nici nu e rău că e așa, atâta timp cât op­țiu­nile sunt clare și asu­mate. Par­ti­za­na­tul ide­o­lo­gic e fi­resc. Par­ti­za­na­tul par­ti­nic e ac­cep­ta­bil în niște li­mite. Par­ti­za­na­tul cu co­rup­ții și ho­ții este însă exe­cra­bil. Iar în­cer­ca­rea de a‑l masca prin re­cur­sul la apar­te­nența po­li­tică a in­frac­to­ri­lor într-un par­tid a că­rui ide­o­lo­gie o sus­ții jur­na­lis­tic e des­ca­li­fi­cantă pen­tru un ade­vă­rat om de presă.

Cris­tian Tu­dor Po­pescu nu s‑a ali­niat po­li­tic nici unei ide­o­lo­gii și nici unui par­tid. Veți spune că e bine, omul e con­sec­vent în in­transi­gența opi­ni­i­lor sale cri­tice. Pro­ba­bil. Doar că și azi, și ieri, și mâine, po­li­tica se va face cu oa­meni im­per­fecți, oa­meni cu in­te­rese de grup, oa­meni cu com­por­ta­mente dis­cu­ta­bile. Să te aș­tepți la per­fec­țiune e uto­pic, să o ceri im­pe­ra­tiv e naiv. Lupta lui Po­pescu cu per­so­na­jele po­li­tice ale vre­mu­ri­lor de azi e com­plet ne­pro­duc­tivă. Per­ma­nen­tul lui ve­nin con­tra lui Bă­sescu e sem­nul unui ma­nie­rism ga­ze­tă­resc inu­til, în­ca­pă­țâ­na­rea de a nega im­por­tanța unui pas îna­inte chiar dacă e mai mic de­cât era ne­voie, mai șo­vă­iel­nic de­cât ar fi tre­buit și un pic ală­turi de di­rec­ția per­fectă. Re­zol­vă­rile sale nu sunt nici­o­dată prac­tice, pen­tru că toate fac apel la oa­meni ide­ali, la mo­rala ma­nu­a­lu­lui de con­du­ită per­fectă. În aș­tep­ta­rea per­fec­țiu­nii, în­cre­me­ni­rea e sin­gura sa op­țiune ac­cep­ta­bilă.

În spa­tele omu­lui de presă Po­pescu se ză­rește in­gi­ne­rul Po­pescu, care nu poate aban­dona ten­ta­ția pro­iec­tă­rii unei lumi im­po­si­bile, ire­me­di­a­bil se­dus de fru­mu­se­țea ma­te­ma­tică a per­fec­țiu­nii po­li­tice și so­ci­ale. Pă­cat, ar fi pu­tut fi un mare jur­na­list.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu