Cazul inginerului Popescu

Ducem lipsă de ade­vă­rați jur­na­liști. Și nu de azi de ieri, ci de multă vreme, din 1990. În pri­mii ani post‐decembriști vor fi fost câțiva gaze­tari talen­tați, dar majo­ri­ta­tea își mân­ji­seră con­de­iele cu proza tri­um­fa­listă a cin­ci­na­le­lor în patru ani și jumă­tate sau în arti­cole închi­nate odi­oa­sei dic­ta­turi și sinis­trei ei soții. S‐au năs­cut însă atunci o ple­iadă de scri­bo­logi care aveau ascen­den­tul vir­gi­ni­tă­ții jur­na­lis­tice, dar care știau prea puține des­pre presa ade­vă­rată. Era vre­mea indig­nă­ri­lor și denun­ță­rii publice – ajun­gea să ai tupeu și un dram de orto­gra­fie ca să te poți auto­in­ti­tula zia­rist. Din când în când, rare­ori, apă­rea și câte o figură dis­tinctă, cineva care ieșea din acest tipar, care înso­țea cura­jul opi­niei cu cul­tura și pro­du­cea un alt fel de texte, poate nu atât de incen­di­are, dar desi­gur mai valo­roase. Așa a apă­rut Cris­tian Tudor Popescu, prin meta­mor­fo­za­rea în jur­na­list a unui ingi­ner pasio­nat de tenis și de cinema.

N‐a durat mult după anii tul­buri ai căde­rii comu­nis­mu­lui până când noii jur­na­liști au înțe­les avan­ta­jele ime­di­ate pe care tupeul le putea aduce. Presa era noul Sfânt Graal al demo­cra­ției româ­nești, chiar așa, ori­gi­nală, cum o imple­men­tase FSN‐ul lui Ion Ili­escu. Avea acces ori­unde, puteau întreba orice fără să riște sa fie între­bați dacă au habar de subiect, dacă au vreun dram de gla­go­rie sau vreo com­pe­tență oare­care. Omni­po­tența și omni­pre­zența lor îi făcea de temut, mai ales că nimeni nu deți­nea cu ade­vă­rat con­tro­lul pre­sei în acei ani. Cei mai mulți noi jur­na­liști au găsit iute câte un spon­sor căruia să‐i ser­vească inte­re­sele eco­no­mice sau poli­tice, asigurându‐i ima­gi­nea pozi­tivă în ochii publi­cu­lui. Au fost anii con­fu­ziei gene­rale cre­ate de sutele de publi­ca­ții care, trep­tat, își cău­tau pro­tec­to­rii poli­tici pen­tru a se căpă­tui eco­no­mic. Între puți­nii care nu s‐au vân­dut pe câțiva arginți s‐a numă­rat și dom­nul Popescu, deve­nit trep­tat o voce dis­tinctă, remar­ca­bilă mai ales prin intransi­gență și con­sec­vența opi­niei.

Au tre­cut apoi mulți ani și știm toți cum s‐a pola­ri­zat poli­tic presa. Aproape că nu mai există jur­na­liști de valoare care să nu fie ali­ni­ați poli­tic unui par­tid sau măcar unui curent ide­o­lo­gic. Era pre­vi­zi­bil, nu pen­tru români, ci pen­tru cei care știau cum evo­lu­ează o soci­e­tate ex‐comunistă către o apro­xi­ma­tivă demo­cra­ție. Și nici nu e rău că e așa, atâta timp cât opțiu­nile sunt clare și asu­mate. Par­ti­za­na­tul ide­o­lo­gic e firesc. Par­ti­za­na­tul par­ti­nic e accep­ta­bil în niște limite. Par­ti­za­na­tul cu corup­ții și hoții este însă exe­cra­bil. Iar încer­ca­rea de a‐l masca prin recur­sul la apar­te­nența poli­tică a infrac­to­ri­lor într‐un par­tid a cărui ide­o­lo­gie o sus­ții jur­na­lis­tic e des­ca­li­fi­cantă pen­tru un ade­vă­rat om de presă.

Cris­tian Tudor Popescu nu s‐a ali­niat poli­tic nici unei ide­o­lo­gii și nici unui par­tid. Veți spune că e bine, omul e con­sec­vent în intransi­gența opi­ni­i­lor sale cri­tice. Pro­ba­bil. Doar că și azi, și ieri, și mâine, poli­tica se va face cu oameni imper­fecți, oameni cu inte­rese de grup, oameni cu com­por­ta­mente dis­cu­ta­bile. Să te aștepți la per­fec­țiune e uto­pic, să o ceri impe­ra­tiv e naiv. Lupta lui Popescu cu per­so­na­jele poli­tice ale vre­mu­ri­lor de azi e com­plet nepro­duc­tivă. Per­ma­nen­tul lui venin con­tra lui Băsescu e sem­nul unui manie­rism gaze­tă­resc inu­til, înca­pă­țâ­na­rea de a nega impor­tanța unui pas îna­inte chiar dacă e mai mic decât era nevoie, mai șovă­iel­nic decât ar fi tre­buit și un pic ală­turi de direc­ția per­fectă. Rezol­vă­rile sale nu sunt nici­o­dată prac­tice, pen­tru că toate fac apel la oameni ide­ali, la morala manu­a­lu­lui de con­du­ită per­fectă. În aștep­ta­rea per­fec­țiu­nii, încre­me­ni­rea e sin­gura sa opțiune accep­ta­bilă.

În spa­tele omu­lui de presă Popescu se zărește ingi­ne­rul Popescu, care nu poate aban­dona ten­ta­ția pro­iec­tă­rii unei lumi impo­si­bile, ire­me­di­a­bil sedus de fru­mu­se­țea mate­ma­tică a per­fec­țiu­nii poli­tice și soci­ale. Păcat, ar fi putut fi un mare jur­na­list.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.



Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu