Ducem lipsă de adevărați jurnaliști. Și nu de azi de ieri, ci de multă vreme, din 1990. În primii ani post-decembriști vor fi fost câțiva gazetari talentați, dar majoritatea își mânjiseră condeiele cu proza triumfalistă a cincinalelor în patru ani și jumătate sau în articole închinate odioasei dictaturi și sinistrei ei soții. S‑au născut însă atunci o pleiadă de scribologi care aveau ascendentul virginității jurnalistice, dar care știau prea puține despre presa adevărată. Era vremea indignărilor și denunțării publice — ajungea să ai tupeu și un dram de ortografie ca să te poți autointitula ziarist. Din când în când, rareori, apărea și câte o figură distinctă, cineva care ieșea din acest tipar, care însoțea curajul opiniei cu cultura și producea un alt fel de texte, poate nu atât de incendiare, dar desigur mai valoroase. Așa a apărut Cristian Tudor Popescu, prin metamorfozarea în jurnalist a unui inginer pasionat de tenis și de cinema.
N‑a durat mult după anii tulburi ai căderii comunismului până când noii jurnaliști au înțeles avantajele imediate pe care tupeul le putea aduce. Presa era noul Sfânt Graal al democrației românești, chiar așa, originală, cum o implementase FSN-ul lui Ion Iliescu. Avea acces oriunde, puteau întreba orice fără să riște sa fie întrebați dacă au habar de subiect, dacă au vreun dram de glagorie sau vreo competență oarecare. Omnipotența și omniprezența lor îi făcea de temut, mai ales că nimeni nu deținea cu adevărat controlul presei în acei ani. Cei mai mulți noi jurnaliști au găsit iute câte un sponsor căruia să‑i servească interesele economice sau politice, asigurându‑i imaginea pozitivă în ochii publicului. Au fost anii confuziei generale create de sutele de publicații care, treptat, își căutau protectorii politici pentru a se căpătui economic. Între puținii care nu s‑au vândut pe câțiva arginți s‑a numărat și domnul Popescu, devenit treptat o voce distinctă, remarcabilă mai ales prin intransigență și consecvența opiniei.
Au trecut apoi mulți ani și știm toți cum s‑a polarizat politic presa. Aproape că nu mai există jurnaliști de valoare care să nu fie aliniați politic unui partid sau măcar unui curent ideologic. Era previzibil, nu pentru români, ci pentru cei care știau cum evoluează o societate ex-comunistă către o aproximativă democrație. Și nici nu e rău că e așa, atâta timp cât opțiunile sunt clare și asumate. Partizanatul ideologic e firesc. Partizanatul partinic e acceptabil în niște limite. Partizanatul cu corupții și hoții este însă execrabil. Iar încercarea de a‑l masca prin recursul la apartenența politică a infractorilor într-un partid a cărui ideologie o susții jurnalistic e descalificantă pentru un adevărat om de presă.
Cristian Tudor Popescu nu s‑a aliniat politic nici unei ideologii și nici unui partid. Veți spune că e bine, omul e consecvent în intransigența opiniilor sale critice. Probabil. Doar că și azi, și ieri, și mâine, politica se va face cu oameni imperfecți, oameni cu interese de grup, oameni cu comportamente discutabile. Să te aștepți la perfecțiune e utopic, să o ceri imperativ e naiv. Lupta lui Popescu cu personajele politice ale vremurilor de azi e complet neproductivă. Permanentul lui venin contra lui Băsescu e semnul unui manierism gazetăresc inutil, încapățânarea de a nega importanța unui pas înainte chiar dacă e mai mic decât era nevoie, mai șovăielnic decât ar fi trebuit și un pic alături de direcția perfectă. Rezolvările sale nu sunt niciodată practice, pentru că toate fac apel la oameni ideali, la morala manualului de conduită perfectă. În așteptarea perfecțiunii, încremenirea e singura sa opțiune acceptabilă.
În spatele omului de presă Popescu se zărește inginerul Popescu, care nu poate abandona tentația proiectării unei lumi imposibile, iremediabil sedus de frumusețea matematică a perfecțiunii politice și sociale. Păcat, ar fi putut fi un mare jurnalist.
Lasă un comentariu