Zi­lele tre­cute, la un blog ve­cin, am au­zit oa­rece zarvă. Ao­leu, mi-am zis, s‑o fi în­tâm­plat ceva, iar a fu­git vre­u­nul cu ba­nii de în­tre­ți­nere, ia să-mi pun ceva pe mine și să ies prin fața blo­gu­lui, poate pun mâna pe ti­că­los. În­chid ușa la un ar­ti­col, apuc la dreapta pe la blo­groll și ajung. Doamna Ka­ri­oka, ad­mi­nis­tra­tor la blo­gul de care vă zic, po­ves­tea cu mai multă lume cum de­vine treaba cu o mi­nune de ini­ția­tivă pro­mo­vată — cum alt­fel — pe un pe­rete de la com­plexu’ re­zi­den­țial a lu’ dom’ Zu­c­ker­berg. Cu­rios cum mă știți, căs­cai gura și eu nițel și apoi mă bă­gai în vorbă.

- Cum e, doamna Ka­ri­oka, cu ca­fe­lele as­tea?
— Păi cum să fie, ve­cine? Se apu­cară unii de‑l po­zară pe nea Va­sile, bos­che­taru’ nos­tru de la pu­be­lele de gu­noi și‑l pu­seră pe Fa­ce­book, amă­râ­tul, cică fac cam­pa­nie să cum­pere lu­mea ca­fea, da’ nu ca s‑o bea, ci s‑o lase acolo, pen­tru cine s‑o ni­meri să in­tre și s‑o ceară.
— Da’ unde — Doamne apără și pă­zește! — cum­peri ca­fea din asta? La orișice pră­vă­lie?
— Da’ de unde, ve­cine! Numa’ la ălea scum­pile din cen­tru, unde te duci numa’ în ziua de sa­la­riu… 
— Auzi, bre doamnă, da’ nea Va­sile al nost’ merge în cen­tru la ca­fele de-as­tea scumpe?
— Știu și eu?! O merge, dracu’ știe. Uite chiar acușa, după ce vor­besc cu ‘mne­ata, mă duc sus la mine, îi ung o tar­ti­nuță cu ca­viar și i‑o duc să văd dacă are ha­bar ce‑i aia… Dacă știe, e clar că‑i hip­s­ter cor­po­ra­tist, de­ghi­zat în bos­che­tar ca să se fe­rească de main­stream. Dacă nu, am fă­cut și eu o po­mană grasă… Îi zic așa: coaie, te vă­zui așa, ră­pă­nos și mort de foame, well, asta face pa­tru­zeci de lei! na, mă­nâncă de toți ba­nii ăș­tia!
— Eu nu cred, doamnă, că nea Va­sile pune botu’ la tre­buri de-as­tea scli­fo­site… Ce, nu știți că el e cu sa­lamu’ de porc de doi lei cinci­zeci suta de grame și pâine de la turcu’ din colț?
— Cum să nu știu, da’ zi­sei și eu așa, că mă ener­vară ăș­tia cu cam­pa­ni­ile lor! Auzi ‘mne­ata, ca­fea scumpă sus­pen­dată! Că așa îi zice la po­ves­tea asta — ca­fea sus­pen­dată… N‑ar sus­penda și ei o bu­cată de pâine pen­tru niște amă­râți, tot la ca­fele le e ca­pul… 
— Parcă nu‑i știți cum fac, tot ei în­tre ei se fi­ri­ti­sesc și îm­poaie capu’ la oa­meni cu po­vești de-as­tea lă­cră­moase si poze de amă­râți de-alde nea Va­sile ca să‑i facă să-și chel­tuie ba­nii în pră­vă­li­ile lor. M‑am lă­mu­rit cu ei…
— Arză-i-ar focu’…
— Păi, doamnă Ka­ri­oka, atunci la re­ve­dere și ce să zic… sus­penda-ți-ai o cafea!

 

* Acest ar­ti­col e un pam­flet. Luați‑l ca atare.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.