Pe la sfârșitul lui 2002, președintele american de atunci — George Bush — îl invita pe Jiang Zemin, președintele chinez, la ferma lui din Texas. Și cum stăteau ei așa la un pahar de țuică de cactus pe terasa fermei, privind apusul soarelui, George a adus vorba despre niște chestii care‑l frământau: auzi, mă Jiange, e pe-acolo pe la voi niște unii care mă cam enervează de la o vreme că se cam joacă de‑a armele nucleare — tu trebe să‑i știi că‑s casă‑n casă cu voi. Jiang a luat încă o gură de tequila, a privit lung către Georgică și i‑a răspuns: nu știu la ce te referi, da’ dacă te gândești la vecinii de la Coreea de Nord, ăia care s‑au apucat să construiască niște rachete nucleare cu componente chinezești în ele, habar n‑am despre ce vorbești, da’ cred că‑i problema ta, nu a mea…
După câteva luni, Georgică Bush a schimbat tactica și i‑a trimis vorba lui Jiang că, dacă nu‑i potolește pe prietenii lui coreeni, nici el n‑o să se împotrivească ca Japonia să-și dezvolte propriul program nuclear. Nici așa n‑a prea mers treaba bine, pentru că chinezii tot nu s‑au impresionat. A trebuit ca Georgică să amenințe că se apucă de bombardat Coreea de Nord ca să determine o reacție chineză. Surpiza totală a fost că — deși au început negocieri serioase — programul coreean de înarmare nu s‑a oprit. Și uite așa am ajuns la criza de azi. Va fi război în Coreea?
Americanii au devenit cam nervoși și dau semne că și-au cam pierdut răbdarea. Istoria însă arată că un conflict coreean nu este tocmai cea mai bună idee, mai ales că în spatele lui Kim Jong-un stă o armată de peste un milion de indivizi gata să lupte până la moarte și — dacă ăștia nu‑s de ajuns — mai e și armata chineză, suspectă de a le ține partea. Coreea de Sud nu privește nici ea cu ochi buni toată tărășenia cu războiul pentru că ambele scenarii posibile arată prost pentru ea: dacă pierde războiul se scufundă în cel mai negru comunism, dacă îl câștigă trebuie să preia 25 de milioane de oameni și să‑i integreze într‑o democrație oarecum capitalistă, ceea ce o va costa foarte scump din punct de vedere economic.
Doar chinezii stau relaxați și se uită de la distanță la întreaga poveste. Pe de o parte știu că americanii nu pot face nimic fără ei, ceea ce e foarte adevărat. Pe de altă parte cred că îi pot oricând stăpâni pe coreeni, care teoretic depind de susținerea lor. Numai că așa au crezut și în 2002 și uite că am ajuns aici. Se pare că — absurd sau nu — războiul în Coreea de Nord nu mai depinde nici de chinezi, nici de americani. Piticului atomic Kim Jong-un îi place să se dea în roller-coaster.
Lasă un comentariu