Pe la sfâr­și­tul lui 2002, pre­șe­din­tele ame­ri­can de atunci — Ge­orge Bush — îl in­vita pe Ji­ang Ze­min, pre­șe­din­tele chi­nez, la ferma lui din Te­xas. Și cum stă­teau ei așa la un pa­har de țu­ică de cac­tus pe te­rasa fer­mei, pri­vind apu­sul soa­re­lui, Ge­orge a adus vorba des­pre niște ches­tii care‑l frămân­tau: auzi, mă Ji­ange, e pe-acolo pe la voi niște unii care mă cam ener­vează de la o vreme că se cam joacă de‑a ar­mele nu­cleare — tu trebe să‑i știi că‑s casă‑n casă cu voi. Ji­ang a luat încă o gură de tequila, a pri­vit lung că­tre Ge­or­gică și i‑a răs­puns: nu știu la ce te re­feri, da’ dacă te gân­dești la ve­ci­nii de la Co­reea de Nord, ăia care s‑au apu­cat să con­stru­iască niște ra­chete nu­cleare cu com­po­nente chi­ne­zești în ele, ha­bar n‑am des­pre ce vor­bești, da’ cred că‑i pro­blema ta, nu a mea…

După câ­teva luni, Ge­or­gică Bush a schim­bat tac­tica și i‑a tri­mis vorba lui Ji­ang că, dacă nu‑i po­to­lește pe pri­e­te­nii lui co­re­eni, nici el n‑o să se îm­po­tri­vească ca Ja­po­nia să-și dezvolte pro­priul pro­gram nu­clear. Nici așa n‑a prea mers treaba bine, pen­tru că chi­ne­zii tot nu s‑au im­pre­sio­nat. A tre­buit ca Ge­or­gică să ame­nințe că se apucă de bom­bar­dat Co­reea de Nord ca să de­ter­mine o re­ac­ție chi­neză. Sur­piza to­tală a fost că — deși au în­ce­put ne­go­ci­eri se­ri­oase — pro­gra­mul co­re­ean de îna­r­mare nu s‑a oprit. Și uite așa am ajuns la criza de azi. Va fi răz­boi în Co­reea?

Ame­ri­ca­nii au de­ve­nit cam ner­voși și dau semne că și-au cam pier­dut răb­da­rea. Is­to­ria însă arată că un con­flict co­re­ean nu este toc­mai cea mai bună idee, mai ales că în spa­tele lui Kim Jong-un stă o ar­mată de peste un mi­lion de in­di­vizi gata să lupte până la moarte și — dacă ăș­tia nu‑s de ajuns — mai e și ar­mata chi­neză, sus­pectă de a le ține par­tea. Co­reea de Sud nu pri­vește nici ea cu ochi buni toată tă­ră­șe­nia cu răz­bo­iul pen­tru că am­bele sce­na­rii po­si­bile arată prost pen­tru ea: dacă pierde răz­bo­iul se scu­fundă în cel mai ne­gru co­mu­nism, dacă îl câștigă tre­buie să preia 25 de mi­li­oane de oa­meni și să‑i in­te­greze într‑o de­mo­cra­ție oa­re­cum ca­pi­ta­listă, ceea ce o va costa foarte scump din punct de ve­dere eco­no­mic.

Doar chi­ne­zii stau re­la­xați și se uită de la dis­tanță la în­treaga po­veste. Pe de o parte știu că ame­ri­ca­nii nu pot face ni­mic fără ei, ceea ce e foarte ade­vă­rat. Pe de altă parte cred că îi pot ori­când stă­pâni pe co­re­eni, care te­o­re­tic de­pind de sus­ți­ne­rea lor. Nu­mai că așa au cre­zut și în 2002 și uite că am ajuns aici. Se pare că — ab­surd sau nu — răz­bo­iul în Co­reea de Nord nu mai de­pinde nici de chi­nezi, nici de ame­ri­cani. Pi­ti­cu­lui ato­mic Kim Jong-un îi place să se dea în ro­l­ler-coas­ter.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu