Zilele astea e zarvă mare prin presă pentru că ANI a făcut niște anunțuri spectaculoase. Averile mai multor demnitari sau funcționari publici sunt sub semnul întrebării în privința corectitudinii declarațiilor sau a justificării unor venituri. Mie mi se pare că toată povestea asta, la care se adună condamnarea senatorului Voicu, este un semn că totuși ceva se mișcă în justiția românească. Și e în egală măsură o dovadă clară că — atunci când există voința necesară — se poate face dreptate.
Sigur că nu se face primăvară cu o floare. Cei câțiva denunțați de ANI sunt mult prea puțini față de cei care au furat ca‑n codru în România post-decembristă. Dar e un început. Se spune adesea că mare parte din averile nejustificate ale marilor corupți nu se află pe numele lor, ci pe ale unor interpuși, prieteni sau rude — nu mă îndoiesc că e adevărat. Dar asta nu înseamnă că sunt imposibil de depistat. E nevoie de doar puțină dedicație și foarte multă voință politică. Ceea ce se întâmplă în ultima vreme mă face să cred că ar fi timpul să mai facem un pas.
Spun mulți și spun si eu alături de ei că clasa politică românească nu este altceva decât oglinda fidelă a electoratului. Faptul că ne conduc hoți și mincinoși — înainte de a ne indigna — ar trebui să ne ridice semne de întrebare în privința caracterului nostru ca popor. Mizeriile nu se ridică la suprafață din ape limpezi. La o atentă și lucidă investigație, descoperim că descurcărenia națională se bazează pe furtișagul mărunt, evaziunea discretă și minciuna aparent nevinovată. Poate că a sosit timpul să ne gândim că marii corupți ai României nu pot fi numărati pe degetele de la o mână, ci au continuat să se ivească din toate generațiile care s‑au maturizat din ’89 încoace, semn că nu comunismul i‑a născut, ci chiar filozofia de viață a românului de rând. Marea corupție nu poate fi oprită fără a o stopa pe cea măruntă.
Ca să fiu limpede: când spun corupție nu mă gândesc la sensul juridic, acela care implică funcția publică și condiționarea unui serviciu gratuit de acordarea unor favoruri personale. Mă gândesc la sensul mai larg, al corupției morale, al eludării regulilor si legilor pentru a obține avantaje materiale personale. Mă refer la meditațiile neoficiale ale profesorilor, la bacșișurile taximetriștilor și chelnerilor, la sumele nedeclarate încasate de zugravi, faianțari, instalatori, electricieni și toata pleiada de meseriași de care ai nevoie din când în când pentru propria locuință. Mă refer la salariile încasate la negru, la vânzările fără factură și fără TVA, la toate avantajele nefiscalizate de care aproape fiecare dintre noi ne-am bucurat la un moment dat, convinși în sinea noastră că nu se face gaură în cer din mica noastră incorectitudine.
În anii comunismului exista legea 18 din 1968, cunoscută și sub denumirea de legea ilicitului. Lumea îi știa de frică, deși nu prea făcea victime în rândul oamenilor obișnuiți. Țintele predilecte erau directorii de fabrici, gestionarii de magazine și șefii de aprozare — cu toate astea oricine știa că nu e bine să ai de a face cu procuratura pe teme de genul ăsta. Se făceau și excese, în sensul denunțurilor răutăcioase, făcute de vreun inamic care știa că ți se va lua toată viața la bani mărunți și, chiar dacă nu se va decoperi nimic ilegal, simplul fapt de a fi controlat era îndeajunsă pedeapsă. Textul legii era oarecum simplu:
ART. 1
Poate fi supusã controlului, în condiţiile prezentei legi, provenienta bunurilor oricãrei persoane fizice, dacã sînt date sau indicii ca exista o vãditã disproportie între valoarea bunurilor acesteia şi veniturile sale şi nu se justifica dobindirea licita a bunurilor. Controlul priveşte bunurile dobîndite dupã data de 1 ianuarie 1962, atît cele existente în patrimoniul persoanei în cauza, cît şi cele înstrãinate cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.ART. 2Valoarea bunurilor a carei provenienta nu se justifica este supusã unui impozit de 80%. Prin justificarea provenientei bunurilor se înţelege obligaţia persoanei în cauza de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobindirea sau sporirea bunurilor.ART. 3
Controlul provenientei bunurilor prevãzute la capitolul I se face:a) în temeiul sesizarilor, dacã sînt scrise şi semnate, ale oricãrei persoane fizice sau ale conducerii organizaţiei socialiste la care persoana în cauza a prestat sau presteazã vreo activitate, indiferent de natura acesteia;b) la cererea persoanei cãreia i s‑au adus imputari publice în legatura cu provenienta bunurilor sale;c) la sesizarea organelor financiare, a celor de urmãrire penalã sau a instanţelor judecãtoreşti, cînd acestea deţin date, rezultind din activitatea lor, cu privire la disproportia vãditã dintre valoarea bunurilor şi veniturile unei persoane.
Cum ar fi să punem din nou în funcțiune o astfel de lege? Evident fără partea de reclamație, ci mai bine cu o declarație anuală de avere, în care spui ce deții și astfel se poate verifica ușor dacă veniturile declarate justifică sporul de avere. Exact asta se întâmplă în State, cu faimosul lor IRS, de care americanilor le e mai frică decât de poliție. Iar averea nedeclarată se confiscă și — în funcție de valoarea ei — faci și nițică pușcărie, ca să înveți să completezi corect declarațiile fiscale. Nu credeți că în felul ăsta am scăpa mai usor de șmecherii ăia care se plimbă cu Lamborghini prin oraș deși nu lucrează și n‑au nici un fel de afaceri oficiale, de țiganii cu palate și Mercedes ale căror singure venituri declarate sunt ajutoarele sociale, de maneliștii care fac sume imense din nunți și botezuri? Nu credeți că ar dispărea convenabilele moșteniri ale mătușilor Tamara din politica românească?
Lasă un comentariu