Zi­lele as­tea e zarvă mare prin presă pen­tru că ANI a fă­cut niște anun­țuri spec­ta­cu­loase. Ave­rile mai mul­tor dem­ni­tari sau func­țio­nari pu­blici sunt sub sem­nul în­tre­bă­rii în pri­vința co­rec­ti­tu­di­nii de­cla­ra­ți­i­lor sau a jus­ti­fi­că­rii unor ve­ni­turi. Mie mi se pare că toată po­ves­tea asta, la care se adună con­dam­na­rea se­na­to­ru­lui Vo­icu, este un semn că to­tuși ceva se mișcă în jus­ti­ția ro­mâ­nească. Și e în egală mă­sură o do­vadă clară că — atunci când există vo­ința ne­ce­sară — se poate face dreptate.

Si­gur că nu se face pri­mă­vară cu o floare. Cei câ­țiva de­nun­țați de ANI sunt mult prea pu­țini față de cei care au fu­rat ca‑n co­dru în Ro­mâ­nia post-de­cem­bristă. Dar e un în­ce­put. Se spune ade­sea că mare parte din ave­rile ne­jus­ti­fi­cate ale ma­ri­lor co­rupți nu se află pe nu­mele lor, ci pe ale unor in­ter­puși, pri­e­teni sau rude — nu mă în­do­iesc că e ade­vă­rat. Dar asta nu în­seamnă că sunt im­po­si­bil de de­pis­tat. E ne­voie de doar pu­țină de­di­ca­ție și foarte multă vo­ință po­li­tică. Ceea ce se în­tâm­plă în ul­tima vreme mă face să cred că ar fi tim­pul să mai fa­cem un pas.

Spun mulți și spun si eu ală­turi de ei că clasa po­li­tică ro­mâ­nească nu este alt­ceva de­cât oglinda fi­delă a elec­to­ra­tu­lui. Fap­tul că ne con­duc hoți și min­ci­noși — îna­inte de a ne in­digna — ar tre­bui să ne ri­dice semne de în­tre­bare în pri­vința ca­rac­te­ru­lui nos­tru ca po­por. Mi­ze­ri­ile nu se ri­dică la su­pra­față din ape lim­pezi. La o atentă și lu­cidă in­ves­ti­ga­ție, des­co­pe­rim că des­cur­că­re­nia na­țio­nală se ba­zează pe fur­ti­șa­gul mă­runt, eva­ziu­nea dis­cretă și min­ciuna apa­rent ne­vi­no­vată. Poate că a so­sit tim­pul să ne gân­dim că ma­rii co­rupți ai Ro­mâ­niei nu pot fi nu­mă­rati pe de­ge­tele de la o mână, ci au con­ti­nuat să se ivească din toate ge­ne­ra­ți­ile care s‑au ma­tu­ri­zat din ’89 în­coace, semn că nu co­mu­nis­mul i‑a năs­cut, ci chiar fi­lo­zo­fia de viață a ro­mâ­nu­lui de rând. Ma­rea co­rup­ție nu poate fi oprită fără a o stopa pe cea măruntă.

Ca să fiu lim­pede: când spun co­rup­ție nu mă gân­desc la sen­sul ju­ri­dic, acela care im­plică func­ția pu­blică și con­di­țio­na­rea unui ser­vi­ciu gra­tuit de acor­da­rea unor fa­vo­ruri per­so­nale. Mă gân­desc la sen­sul mai larg, al co­rup­ției mo­rale, al elu­dă­rii re­gu­li­lor si le­gi­lor pen­tru a ob­ține avan­taje ma­te­ri­ale per­so­nale. Mă re­fer la me­di­ta­ți­ile ne­o­fi­ci­ale ale pro­fe­so­ri­lor, la ba­cși­șu­rile ta­xi­me­triș­ti­lor și chel­ne­ri­lor, la su­mele ne­de­cla­rate în­ca­sate de zu­gravi, fa­ian­țari, in­sta­la­tori, elec­tri­cieni și toata ple­iada de me­se­ri­ași de care ai ne­voie din când în când pen­tru pro­pria lo­cu­ință. Mă re­fer la sa­la­ri­ile în­ca­sate la ne­gru, la vân­ză­rile fără fac­tură și fără TVA, la toate avan­ta­jele ne­fis­ca­li­zate de care aproape fi­e­care din­tre noi ne-am bu­cu­rat la un mo­ment dat, con­vinși în si­nea noas­tră că nu se face ga­ură în cer din mica noas­tră incorectitudine.

În anii co­mu­nis­mu­lui exista le­gea 18 din 1968, cu­nos­cută și sub de­nu­mi­rea de le­gea ili­ci­tu­lui. Lu­mea îi știa de frică, deși nu prea fă­cea vic­time în rân­dul oa­me­ni­lor obiș­nu­iți. Țin­tele pre­di­lecte erau di­rec­to­rii de fa­brici, ges­tio­na­rii de ma­ga­zine și șe­fii de apro­zare — cu toate as­tea ori­cine știa că nu e bine să ai de a face cu pro­cu­ra­tura pe teme de ge­nul ăsta. Se fă­ceau și ex­cese, în sen­sul de­nun­țu­ri­lor ră­u­tă­cioase, fă­cute de vreun ina­mic care știa că ți se va lua toată viața la bani mă­runți și, chiar dacă nu se va de­co­peri ni­mic ile­gal, sim­plul fapt de a fi con­tro­lat era în­de­a­junsă pe­deapsă. Tex­tul le­gii era oa­re­cum simplu:

ART. 1

Poate fi su­pusã con­tro­lu­lui, în con­di­ţi­ile pre­zen­tei legi, pro­ve­nienta bu­nu­ri­lor ori­cãrei per­soane fi­zice, dacã sînt date sau in­di­cii ca exista o vã­ditã dis­pro­por­tie în­tre va­loa­rea bu­nu­ri­lor aces­teia şi ve­ni­tu­rile sale şi nu se jus­ti­fica do­bin­di­rea li­cita a bu­nu­ri­lor. Con­tro­lul pri­veşte bu­nu­rile do­bîn­dite dupã data de 1 ia­nu­a­rie 1962, atît cele exis­tente în pa­tri­mo­niul per­soa­nei în ca­uza, cît şi cele în­strãi­nate cu ti­tlu one­ros sau cu ti­tlu gratuit.
ART. 2
Va­loa­rea bu­nu­ri­lor a ca­rei pro­ve­nienta nu se jus­ti­fica este su­pusã unui im­po­zit de 80%. Prin jus­ti­fi­ca­rea pro­ve­nien­tei bu­nu­ri­lor se înţe­lege obli­ga­ţia per­soa­nei în ca­uza de a do­vedi ca­rac­te­rul li­cit al mij­loa­ce­lor fo­lo­site pen­tru do­bin­di­rea sau spo­ri­rea bunurilor.
ART. 3
Con­tro­lul pro­ve­nien­tei bu­nu­ri­lor pre­vã­zute la ca­pi­to­lul I se face:
a) în te­me­iul se­si­za­ri­lor, dacã sînt scrise şi sem­nate, ale ori­cãrei per­soane fi­zice sau ale con­du­ce­rii or­ga­ni­za­ţiei so­ci­a­liste la care per­soana în ca­uza a pres­tat sau pres­teazã vreo ac­ti­vi­tate, in­di­fe­rent de na­tura acesteia;
b) la ce­re­rea per­soa­nei cãreia i s‑au adus im­pu­tari pu­blice în le­ga­tura cu pro­ve­nienta bu­nu­ri­lor sale;
c) la se­si­za­rea or­ga­ne­lor fi­nan­ci­are, a ce­lor de ur­mãrire pe­nalã sau a in­stanţe­lor ju­de­cã­to­reşti, cînd aces­tea deţin date, re­zul­tind din ac­ti­vi­ta­tea lor, cu pri­vire la dis­pro­por­tia vã­ditã din­tre va­loa­rea bu­nu­ri­lor şi ve­ni­tu­rile unei persoane.

Cum ar fi să pu­nem din nou în func­țiune o ast­fel de lege? Evi­dent fără par­tea de re­cla­ma­ție, ci mai bine cu o de­cla­ra­ție anu­ală de avere, în care spui ce de­ții și ast­fel se poate ve­ri­fica ușor dacă ve­ni­tu­rile de­cla­rate jus­ti­fică spo­rul de avere. Exact asta se în­tâm­plă în State, cu fai­mo­sul lor IRS, de care ame­ri­ca­ni­lor le e mai frică de­cât de po­li­ție. Iar ave­rea ne­de­cla­rată se con­fiscă și — în func­ție de va­loa­rea ei — faci și nițică puș­că­rie, ca să în­veți să com­ple­tezi co­rect de­cla­ra­ți­ile fis­cale. Nu cre­deți că în fe­lul ăsta am scăpa mai usor de șme­che­rii ăia care se plimbă cu Lam­bor­ghini prin oraș deși nu lu­crează și n‑au nici un fel de afa­ceri ofi­ci­ale, de ți­ga­nii cu pa­late și Mer­ce­des ale că­ror sin­gure ve­ni­turi de­cla­rate sunt aju­toa­rele so­ci­ale, de ma­ne­liș­tii care fac sume imense din nunți și bo­te­zuri? Nu cre­deți că ar dis­pă­rea con­ve­na­bi­lele moș­te­niri ale mă­tu­și­lor Ta­mara din po­li­tica românească?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.