Am lucrat prin destule companii până acum, îndeajuns ca să observ cum se structurează organizațiile prin relațiile de putere pe care le formează angajații români. Ca oriunde în lume, companiile românești sunt alcătuiri eterogene de interese diverse — cu cât mai mare compania, cu atât mai diverse grupurile de interese și cu atât mai acerbă și mai sofisticată bătălia pentru întâietate. Ceea ce e însă specific nouă este forma de organizare a acestor grupuri: dacă în societățile civilizate este vorba despre accesul la resurse pentru finanțarea implementării unei anumite strategii sau viziuni, în România e vorba de accesul la resurse pentru finanțarea propriilor buzunare. Singura formă de agregare validă și funcțională a românilor este gașca.
Firește, găștile au și ele codurile lor de onoare. Doar că moralitatea lor nu se raportează la standarde generale, ci la nevoile proprii de recunoaștere și apreciere. Valorile prețuite de gașcă sunt cele pe care membrii ei le posedă: puterea, posesia, tupeul sau aroganța. Asemeni găștilor de cartier, găștile din companii își protejează teritoriile și privilegiile, aplicând corecții violente — în sens organizațional — celor care încearcă să schimbe mediul în care ele prosperă. Astfel de găști au reușit treptat să controleze filiale ale unor companii multinaționale, chiar și în cele foarte organizate și procedurate — în România standardele au fost reinterpretate într‑o cheie specifică, de către gașca dominantă a momentului. Iar în companiile pur românești, găștile sunt forma fundamentală de funcționare și îndată ce intri într‑o astfel de firmă trebuie de urgență să te afiliezi unei grupări dacă vrei să ai sorți de supraviețuire.
Nu e bine nici să fii neutru. Am experimentat pe propria piele dezavantajele unei astfel de poziționări. Fiecare dintre găștile rivale te suspectează de complicitate cu inamicii lor și te tratează ostil. Apoi, după o vreme, realizează cu toții că ești al nimănui, că ești “neica nimeni”, deci inutil și chiar periculos. Ai putea fi un mercenar plătit să torni și pe unii și pe alții, creând probleme mai mari decât își doresc. Așa că — rapid — găștile își dau mâna dincolo de ostilitățile uzuale și, împreună, te elimină. Pentru liniștea lor e mai bine să nu existe Elveții.
Asemănător acestei filozofii naționale, dreapta românească e formată din găști. Nu erau clare, nu erau evidente, dar se structurează tot mai bine. Așa cum am mai spus PNL și PDL nu reprezintă dreapta. PNL este o anexă a PSD-ului, o alianță în jurul lui Antonescu cu scopul de a accede la putere și a‑l înscăuna pe Crin la Cotroceni. Scăderea de popularitate — tot mai vizibilă — va rupe această solidaritate în jurul liderului și PNL se va prăbuși în interiorul său, nesusținut de niște idei politice solide. PDL este lipsit și el de direcție și lider, o adunătură oportunistă de hiene flămânde, care speră să găsească cât mai curând ceva de ciugulit.
Forța Civică a lui MR Ungureanu este o încropire firavă, netemeinică și nepopulară. În afara figurii liderului și a câtorva nume din jurul său (poate), restul e tăcere. Partidul lui Neamțu — Noua Republică — a avut hazul său câtă vreme a fost doar o platformă civică, dar nu reușește să treacă în rândul forțelor notabile. A mai apărut în ultima vreme o altă prezență online, Forța 9, un grup civic cu discurs de dreapta, care încurajează implicarea în politică exclusiv a celor care n‑au mai fost implicați până acum. Nu știu exact cine sunt, nu poți afla prea multe online, probabil doar mergând la întâlnirile pe care le convoacă pe internet aș fi putut înțelege, dar n‑am găsit până acum nici curiozitatea, nici interesul pentru a participa direct.
Era vremea, deci, pentru mișcările “greilor” din dreapta românească: Băsescu și Tăriceanu, singurele două nume care mai pot mobiliza niște energii semnificative, măcar ca volum. Așa a apărut Mișcarea Populară și, mai recent, Inițiativa România Liberală. Ambele sunt declarații de intenții politice, schelele unor viitoare construcții politice, nu atât viitoare partide, cât poate platforme de pe care se poate confisca conducerea unui partid existent sau unificarea mai multora.
Doar că unificarea pare extrem de grea, dacă nu imposibilă. Asemenea găștilor din companii, găștile din politică nu sunt interesate decât de promovarea propriilor agende, de accesul lor nemijlocit la resurse si putere. Le este imposibil să construiască împreună un vehicol politic comun, fie el și o alianță, care să includă un set de principii și obiective negociate și agreate de toți. Nu au exercițiul unei astfel de negocieri, pierduți fiind în orgoliile personale și în nestăpânita voluptate de a‑și arunca reciproc ironii și acuzații. Mai importante decât principiile de dreapta sunt supremațiile de gașcă. Iar pentru a vinde electoral acest partizanat în nume propriu, fiecare gașcă pretinde că ea reprezintă dreapta curată, dreapta adevărată.
Doar că PSD, care nu e o gașcă, ci un trib de‑a binelea, nu are orgoliul de a se aroga ca reprezentant al unei ideologii pure de stânga, ci a avut inteligența pragmatică de a‑l momi pe Antonescu cu mărgelele de sticlă ale scaunului de la Cotroceni, aducând PNL-ul în alianță pentru a le facilita accesul la putere. Ajunși aici, a început operațiune de debarcare, dar nu în mod brusc — pentru că peneliștii ar putea să devină victime glorificate, câștigând popularitate — ci treptat, pentru a‑i scufunda puțin câte puțin în mocirla incompetenței și a incapacității de guvernare. Și planul funcționează. Iar atâta vreme cât dreapta va rămâne divizată, tribul pseudo-stângist PSD va prospera.
Lasă un comentariu