Societatea românească nu e nici pe departe pregătită să discute cu seriozitate și relaxare despre homosexualitate. M‑am convins definitiv de asta urmărind o emsiuine înregistrată de pe Nașul TV, ediția din 15 aprilie, pe care o căutam ca să ascult dialogul cu Neamțu de la Noua Republică. S‑a dovedit că într‑o altă secțiune a emisiunii, înainte de cea pe care o căutam eu, invitat era Remus Cernea, o domnișoară care se dădea drept președinta Tineretului Conservator (adică viitori Voiculești ai țării) și un avocat cu aspect grobian. Tema era, desigur, inițiativa lui Cernea referitoare la parteneriatele civile. A fost nițel sinistru și în egală măsură fascinant să urmăresc vreo 20 de minute de așa-zise dezbateri între un Cernea mult mai calm decât aș fi fost eu în locul lui, un neică de pe tarla cu diplomă de avocat și gândire de tractorist și o prețioasă care făcea trimiteri la teoria formelor fără fond a lui Maiorescu, în propoziții complet dezarticulate din punct de vedere logic. Radu Moraru schimba periodic taberele ca să țină aprinsă scânteia de bârfă.
N‑are rost să vă redau firul discuției, oricum nu a putut fi păstrată vreo coerență oarecare în condițiile în care avocatul perora sonor acoperind pe ceilalți, iar domnișoara se indigna ritmic, ca să dea cadența de manea a discursului. Cernea a fost executat, dar a păstrat o anumită eleganță și grație în înfrângerea sa, pe care probabil o anticipase. Nu știu câtă glagorie politică are omul ăsta, dar emisiunea asta l‑a mai săltat puțin în ochii mei, măcar prin capacitatea de a se stăpâni și de a rămâne decent atunci când are de a face cu proști. Eu cred că‑i luam la un mare mișto pe indivizii ăia, așa, în direct, cum era emisiunea.
Punctul nodal al întregii argumentații homofobe era declararea homosexualității drept boală. Există și niște studii care susțin aceste puncte de vedere — n‑am idee cine le‑a elaborat și cât de credibile sunt — dar ele validează o concepție aparent larg răspândită în societatea românească: dacă e boală, bolnavul trebuie să se trateze și să fie izolat pentru a nu contamina și pe alții. Teama exprimată fățiș era o aparentă recrudescență a homosexualității, mai ales în statele care au recunoscut căsătoriile între persoane de același sex, sprijinită conspirativ de producătorii de la Hollywood, care cer să se includă în orce film măcar o scenă de sărut între două femei sau doi bărbați. Dincolo de hilarul exprimării, stupizenia raționamentului este îngrijorătoare. M‑am gândit că domnului avocat care insista pe aceste teorii consipraționiste ar fi trebuit sa i se propună un test: să fie dezbrăcat complet și legat de un scaun într‑o cameră izolată, iar pe un ecran din fața sa să se proiecteze imagini cu sex între lesbiene. De fiecare dată când are o erecție să intre cineva peste el și să‑i aplice zece lovituri de bici pentru a‑l dezbăra de aceste pofte bolnăvicioase. Și eu cred că pe la a treia erecție s‑ar cere afară. Ce zici domnule avocat, te prinzi în rămășag?
Am văzut mai demult un filmuleț care prezenta prin animație modul în care se formează organele sexuale ale unui făt uman, cum sfârcurile pieptului se diferențiază ceva mai devreme decât sexul și astfel se explică de ce bărbații le au, deși nu le servesc nici unui scop funcțional. Animația continua explicând despre un grup de celule, un țesut care se dezvoltă la un moment dat — determinat de informația cromozomială — către penis sau vagin, subliniind asemănările anatomice ale scrotului și labiilor, ale penisului și clitorisului. În paralel, se dozează în mod simetric o anumită combinație de glande hormonale, care completează tabloul sexual al viitoarei persoane. Nu am făcut studii anatomice și fiziologice aprofundate, dar mi se pare perfect posibil ca, așa cum se nasc copii cu diverse malformații sau anomalii, să se nască și unii la care acest proces anatomic și hormonal are defecte mai mari sau mai mici. Îmi pot închipui un bărbat căruia glandele hormonale îi sunt greșit dozate și are instincte mai putin masculine decât ale unui macho veritabil. La fel îmi pot imagina femei cu prea mulți hormoni masculini, care se simt mai degrabă atrase de alte femei decât de un bărbat. Întrebarea e: îi condamnăm la o viață în izolare și rușine pentru defectul lor?
Nu cred că cineva devine homosexual. Mai bine zis nu în sensul asumării definitive a acestei orientări. Există exemple de oameni celebri care au avut trecătoare experiențe homosexuale, pe care nu le-au permanentizat. Curiozitatea unui om față de experimentul sexual nu se transformă în convertire. Nu cred deci că homosexualitatea e contagioasă, nici prozelitistă. Scânteia care ne mișcă instinctul sexual nu are butoane si manual de hacking. Oricât m‑ar bate la cap un homosexual, nu m‑aș putea simți atras de un bărbat. La fel nu cred că el ar putea fi convins să îi placă de mâine femeile. Ne naștem cu un ambalaj carnal, o chimie complicată de cărnuri și umori, care poate avea defectele sale și suntem obligati să trăim cu ele. De ce mi s‑ar interzice dreptul la o viață normală atunci când am o conformație neobișnuită, pe care nu am cerut‑o și nici nu o pot schimba?
Românii refuză însă să ia in considerare astfel de argumente. Blocați în repetiția papagalicească a perceptelor moralei creștine, deasupra căreia nu pot imagina nimic altceva, ignoră cu seninătate că unii oameni nu sunt religioși și nici nu pot fi obligați să-și însușească acest cod de conduită. Pentru români, dacă nu ești creștin, nu exiști. Dar în egală măsură, creștinii noștri convinși se dau pe site-uri porno cu mult entuziasm, iar expresia cea mai frecvent căutată pentru amuzamentul erotic al conaționalilor noștri este “mom and son”. Halal creștinism!
De partea cealaltă, o Europă tot mai tolerantă și permisivă cu orice tip de minorități se indreaptă spre alte orizonturi morale. Iar la mijloc, între aceste Scylla și Caribda, între monstrul cu șase capete al homosexualității acceptate și vârtejul devastator al procesului electoral, clasa politică românească încearcă un dificil balet pe sârmă. Nu pot să se alinieze la convingerile europene pentru că ei înșiși incriminează homosexualitatea, vajnici reprezentanți ai unui popor intolerant. În plus știu sigur că — dacă totuși ar face‑o din raționamente politice — vârtejul indignării electorale i‑ar înghiți la următoarele alegeri. Însă discursul lor intolerant este taxat tot mai apăsat de oficialii Uniunii sau de instituții care monitorizează astfel de subiecte. Când trimiți în parlament hașoți și becali, nu te poti aștepta să excelezi în materie de toleranță.
23:05
Pentru cineva care crede că Biblia‑i sfântă te exprimi surprinzător de liberal. Mai că te-aș propune la șefia BOR-ului. 🙂 (M‑aș aștepta să transformi Catedrala Mântuirii în Bibliotecă Națională… cu-nchiriat de filme piratate de pe Net cu tot :-)…)
0:05
Mă îngrijorez: când am zis eu că Biblia e sfântă?
Ideea cu filmele piratate nu e de lepădat. Dacă vine cineva să pretindă drepturi de autor, aș putea să‑i zic: fiule, Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului lăudat! mergi cu Domnul! :))