Printr‑o întâmplare, mai mult sau mai puțin căutată, am ajuns în postura de a face parte din echipa de organizare a unei petreceri de corporație. Evenimentul urma să adune peste două sute de oameni la un loc și să‑i distreze cumva timp de o noapte. Rețeta era aparent simplă: muzică, băutură la liber, mâncare. Se punea însă întrebarea unde poți aduna atâția oameni la un loc, iar răspunsul foarte evident era — bineînțeles — un club.
De aici lucrurile s‑au complicat puțin pentru mine. Eu și cluburile nu ne-am prea întâlnit, pentru că la vremea când s‑au inventat ele în România eu eram deja sărit de 30 de ani, aveam copii și preocupări de om cu salariu prea mic pentru creditele care mi-ar fi trebuit sau, altfel spus, munceam de dimineața până seara. Dar nu m‑am descurajat, m‑am gândit că am fost în tinerețea mea în discoteci — ce poate să fie atât de diferit?
Ne-am dus deci la un club. Am intrat în “hala de producție”, am văzut barul mare și eliptic din mijloc și m‑am gândit în sinea mea că nu trebuie să bați prea mult drum ca să-ți umpli paharul. Ceea ce e și bine, și rău. E bine pentru că, dacă ajungi greu la băutură, petrecerea e un fiasco. E rău pentru că sunt șanse bune ca ăia mai slabi de înger să se îmbete imediat. Unii fac urât. Am început să discutăm cu cineva care părea să fie un fel de șef al clubului despre detaliile organizării, ne‑a întrebat câți vom fi și eu am zis “peste două sute” convins că‑l impresionez. “Doar două sute?” s‑a mirat el. “Da”, zic eu, “da’ câți intră în club?”. “Păi într‑o seară normală avem vreo șapte sute, iar la deschidere au fost o mie cinci sute”. M‑am uitat lung la mărimea sălii de club, încercând să-mi imaginez cum încap șapte sute de oameni acolo, pentru că o mie cinci sute mi se părea imposibil. “E adevărat”, a continuat tipul de la club, simțindu-mi probabil neîncrederea, “când am deschis, de aici până la ieșire făceai patruzeci de minute”. Până la ieșire să fi fost vreo treizeci de metri.
Cam de pe aici mi s‑a rupt filmul. Mi-am imaginat o mulțime de oameni care stau buluciți unii într-alții, încercând să ajungă dintr-un loc în altul și înaintând cu greutate, câte un metru pe minut, purtând pahare cu băutură deasupra capului, ca să nu se verse în imposibila îngrămădeală. Tabloul care mi se înfățișa în ochii minții era foarte aproape de imaginea iadului — o căldură insuportabilă, trupuri transpirate frecându-se unele de altele, muzica bas-bubuitoare și sterotipică, eforturile disperate de a spune ceva celui de lângă tine care nu te aude nici dacă urli cât te țin plămânii. “Trebuie să fie groaznic” m‑am aventurat eu să exprim o opinie. Tipul de club s‑a uitat prin mine, ca și cum ca prin farmec — spunând cuvintele astea — aș fi dispărut de pe fața pământului. Am înțeles imediat — eram un babalâc expirat, care nu știe să se distreze. Unul dintre colegi, mai tolerant și dornic de a mă educa, mi‑a explicat cu o voce scăzută: “știi, dacă nu e lume multă în club, atmosfera e cam de căcat…”.
Acum treizeci de ani, distracția însemna altceva. Era mai ales vorba despre a fi împreună cu prietenii tăi, împreună cu iubita pe care o aveai sau sperai să o cucerești. Era vorba despre muzică, despre ce povesteau versurile, chiar dacă uneori erau ușor siropoase în cadența lor romantică, era vorba despre strădania de a face impresie bună în fața unei fete de care ai fi vrut să te îndrăgostești. Era vorba despre ce puteai povesti interesant celorlalți, ceea ce însemna că te-ai întâlnit cu o carte și ai trăit experiența imaginară a firului său epic. Era vorba despre a lua o chitară în mână și a‑ți rupe buricele degetelor până când învățai să zdrăngăni acceptabil câteva melodii, pe care să le cânți apoi prietenilor doar de dragul emoției pe care sperai să le‑o transmiți prin muzică și versuri. Era vorba despre dansul în care încercai să pui toată priceperea și gratia ta, așteptând clipa când va să vină melodia aceea lentă, ca să o inviți la dans și să îți lipești trupul de ea, înfiorat de dorință. Era vorba despre comunicare interumană directă și autentică, despre nevoia de a arăta celorlalți ceea ce simți, ceea ce crezi, ceea ce te definește. Unii aveau mai multe de spus, alții mai puține, dar din chimia aparent simplă a unor astfel de trăiri s‑a născut spiritul acelor vremuri. Poate pentru că nu puteai fi liber către exterior, evadai către înăuntrul propriului tau eu, descoperindu-te.
Să nu înțelegeți greșit: nu toți cei care au trăit vremurile alea au fost inteligenți, romantici, profunzi. Lumea a avut mereu o aproape aceeași doză de inepție și platitudine. Diferența era că atunci superficialitatea nu era demnă de admirat, așa cum e azi. A nu‑l fi citit pe Topârceanu, a nu fi auzit de Ionel Teodoreanu, a nu fi ascultat muzica lui Phoenix nu te aruncau în afara societății, dar te plasau la periferia ei din punct de vedere intelectual, acolo unde nu contai decât pentru recensământul statistic al omului de tip nou, socialist. Cei care vroiau să eludeze regimul comunist, aveau la îndemână cultura. Cei care se străduiau să urce în ierarhia spirituală — selectați cel mai adesea prin mijlocirea studenției, după criterii probabil imperfecte — înțelegeau măcar minimal aceste valori și, chiar dacă nu reușeau să le practice fluent, cel puțin le respectau acolo unde le întâlneau. Simplul fapt de a recunoaște valoarea te salva de la mediocritate, ca individ.
Pentru voi, cei care aveți acum vârsta tinereții și credeți că ceea ce povestesc este demodat, am o mică provocare: încercați să imaginați un dialog cu o persoană care vă place. Închipuiți-vă că mergeți la plimbare împreună (știu că nu mai e la modă să te plimbi, dar faceți-mi pe plac), sunteți doar voi doi și trebuie să conversați despre ceva. O singură regulă: n‑aveți voie să utilizați nimic care să provină de pe internet, de la televizor sau de la orice sursă modernă de informație. Trebuie să o/îl vrăjiti cu propriile voastre cuvinte, cu ceea ce ați citit în cărți, cu muzica pe care ați ascultat‑o, ceea ce v‑ați imaginat, ceea ce ați experimentat direct. Trebuie să vorbiți despre visele voastre, despre lucrurile în care credeți cu adevărat. E mai greu, nu‑i așa? Mult mai greu decât să te duci într-un club, unde nu trebuie să vorbești, pentru că oricum nu te aude nimeni. Poate că exact de asta au fost inventate cluburile, pentru că nu mai aveam ce să ne povestim, nu mai aveam nimic să ne spunem, așa că am inventat un loc unde zgomotul ține loc de cuvinte și sentimente, unde dăm muzica atât de tare cât să nu mai auzim țiuitul supărator al golului dinăuntrul nostru.
E atât de ușor să crezi că progresul tehnologic aduce cu sine progresul uman. Doar că nu e așa, adesea e exact pe dos. Lumea de atunci, despre care vă închipuiți că era demodată și ridicolă, avea infinit mai multe valențe umane decât cuprinde gândul de azi. Toate astea s‑au pierdut apoi, iar în locul lor cluburile ne oferă posibilitatea de a fi fizic împreună, dar atât de singuri spiritual. Și nu cred că e ceva mai trist pe lumea asta decât să fii singur.
Ba da, să nu fi aflat niciodată ce înseamnă împreună.
Pentru Karioka, în loc de comentariu la articolul ei.
14:05
inainte de ’89 te aparai de socialism prin cultura; in 2013, socialismul vine prin “cultura”.