Ca în fi­e­care an am fost la În­vi­ere și am avut un dram de nă­dejde. Nu din aceea care vine din con­vin­ge­rea de or­to­dox prac­ti­cant, ci mai de­grabă nă­dejde în bruma de co­mu­ni­tate care se în­fi­ripă ti­mid cu oca­zia asta, spe­ranța de a ve­dea un soi de agre­gare umană, de co­mu­ni­care tem­po­rară în­tre ce­tă­țe­nii unui oraș parcă prea mare și prea urât la su­flet pen­tru a fi vin­de­cat prin că­ile mis­tice ale unei re­li­gii de sat. Pen­tru că or­to­do­xis­mul a ră­mas an­co­rat într‑o lume a sa­te­lor care nu mai există, pro­po­vă­du­ind va­lo­rile unor co­mu­ni­tăți de mult dis­pă­rute, stâr­nind nos­tal­gii — dar și con­fu­zii — în ochii unor inși ce, deși sunt pri­pă­șiți pe la oraș de câ­teva de­ce­nii, au încă în su­flet an­goasa dez­ră­dă­ci­nă­rii lor din pra­ful bă­tă­tu­rii na­tale. Și mi se pare că atunci când toți cântă des­pre Hris­tos care a în­viat din morți ar tre­bui să aibă o re­ve­la­ție, să pri­ceapă brusc că e vorba de fapt des­pre ei, că de la ei se aș­teaptă să în­vie, adică să re­vină la viață, la con­di­ția de om ca tres­tie gânditoare.

Ca în fi­e­care am fost la În­vi­ere și am ple­cat dez­a­mă­git. Ni­mic nu poate aglu­tina ato­mii aces­tei so­ci­e­tăți. S‑a adu­nat lume pu­țină, parcă mult mai pu­țină de­cât în anii tre­cuți, s‑au așe­zat în ju­rul pri­d­vo­ru­lui, spo­ro­vă­ind plic­ti­siți în gru­puri de câte doi-trei. S‑a fă­cut mie­zul nop­ții, înă­un­trul bi­se­ri­cii pre­o­ții au luat lu­mină de la can­dela al­ta­ru­lui și au împărțit‑o ce­lor ce o aș­tep­tau în bi­se­rică. N‑au apu­cat să ajungă tot ei pri­mii și s‑o îm­partă și ce­lor­lalți, le-au luat‑o îna­inte unii care s‑a re­pe­zit afară cu can­de­lele aprinse, îm­prăș­ti­ind lu­mina pe ici și colo. Am fost dez­a­mă­git, o parte din fru­mu­se­țea obi­ce­iu­lui e toc­mai spec­ta­co­lul con­cen­tric al ilu­mi­nă­rii de la pre­oți la eno­ri­ași — se pier­duse cu to­tul acest mo­ment în ne­răb­da­rea de ne­în­țe­les a oa­me­ni­lor. Apoi a în­ce­put slu­jba, mai în­tâi cu rea­min­ti­rea po­veș­tii bi­blice a în­vi­e­rii și mă ui­tam la oa­me­nii ăia care as­cul­tau oa­re­cum plic­ti­siți, ca și cum ni­mic nu mai era chiar așa in­te­re­sant de vreme ce lu­a­seră deja lu­mina. Se mai con­ver­sau în­tre ei, se mai stin­gea câte o lu­mâ­nare, ci­neva își mai dă­dea cu pă­re­rea că s‑a îne­cat can­dela de la pa­ra­fină și — ca la co­mandă — când pre­o­ții spu­neau nu­mele lui Ii­sus Hris­tos, toți se în­torceau spre bi­se­rică și bă­teau cruci gră­bite și largi. Era ca și cum popa fă­cea un share și ei toți dă­deau un like închinându-se.

Ca în fi­e­care an am fost la În­vi­ere și m‑am ui­tat la noi, mulți cu pri­vi­rile în gol că­tre lo­cul de unde se slu­jea, oa­meni po­saci cu inimi mai grele sau mai ușoare, bân­tu­iți de gri­jile și ne­ca­zu­rile pro­prii și mă gân­deam că ar tre­bui să ajungă la noi me­sa­jul în­vi­e­rii, poate ne-ar ajuta să pri­ce­pem cum să trăim alt­fel, mai sim­plu și mai fru­mos, mai îm­pre­ună. Din când în când se au­zeau aler­tele so­nore ale me­sa­je­lor de pe te­le­foa­nele mo­bile: fie ca lu­mina sfântă a în­vi­e­rii… în lu­mina blândă a săr­bă­to­rii pas­cale ouăle și co­zo­na­cul… ie­pu­ra­șul să aducă lu­mina caldă a Paștelui…

Așa e la ro­mâni, chiar și lu­mina de în­vi­ere e cu de toate: co­zo­naci, căl­dură, vin, ie­pu­rași, sfin­țe­nie, ouă și blân­dețe. De­cât să n‑ajungă, mai bine să prisosească.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Anca Ţibulcă Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Mihaela Ionescu

    E tare asta see you like si share!

  2. Anca Ţibulcă

    Te-ai dus la In­vi­ere ca sa cri­tici si n‑ai “prins” ni­mic alt­ceva. Poate la anul, daca te vei mai duce la In­vi­ere, te vei uita mai atent in su­fle­tul tau, sa vezi ce mai e pe-acolo, daca iti place chiar tot, sau daca nu…

    • Sorin Sfirlogea

      Vezi, dragă Anca, fix asta‑i pro­blema: ne ui­tăm mai mult la noi în­șine și prea pu­țin la noi toți. Ori, me­sa­jul creș­tin, dacă eu l‑am în­țe­les cât de cât, este iu­bi­rea aproa­pe­lui, nu iu­bi­rea de sine. Când merg la În­vi­ere mă uit la cei­lalți spe­rând să văd sem­nele creș­ti­nis­mu­lui au­ten­tic, dă­ru­i­rea de sine că­tre cei­lalți, do­rința de co­mu­ni­care și co­mu­ni­tate. În lo­cul lor văd doar ego­cen­trism. Și asta mă întristează…

    • Delia Gorgos

      cred ca Anca nu se re­fe­rea la iu­bi­rea de sine…

    • Delia Gorgos

      ah, scuze, iar m‑am bagat.…dati-mi cu ignore.…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.