Ca în fiecare an am fost la Înviere și am avut un dram de nădejde. Nu din aceea care vine din convingerea de ortodox practicant, ci mai degrabă nădejde în bruma de comunitate care se înfiripă timid cu ocazia asta, speranța de a vedea un soi de agregare umană, de comunicare temporară între cetățenii unui oraș parcă prea mare și prea urât la suflet pentru a fi vindecat prin căile mistice ale unei religii de sat. Pentru că ortodoxismul a rămas ancorat într‑o lume a satelor care nu mai există, propovăduind valorile unor comunități de mult dispărute, stârnind nostalgii — dar și confuzii — în ochii unor inși ce, deși sunt pripășiți pe la oraș de câteva decenii, au încă în suflet angoasa dezrădăcinării lor din praful bătăturii natale. Și mi se pare că atunci când toți cântă despre Hristos care a înviat din morți ar trebui să aibă o revelație, să priceapă brusc că e vorba de fapt despre ei, că de la ei se așteaptă să învie, adică să revină la viață, la condiția de om ca trestie gânditoare.
Ca în fiecare am fost la Înviere și am plecat dezamăgit. Nimic nu poate aglutina atomii acestei societăți. S‑a adunat lume puțină, parcă mult mai puțină decât în anii trecuți, s‑au așezat în jurul pridvorului, sporovăind plictisiți în grupuri de câte doi-trei. S‑a făcut miezul nopții, înăuntrul bisericii preoții au luat lumină de la candela altarului și au împărțit‑o celor ce o așteptau în biserică. N‑au apucat să ajungă tot ei primii și s‑o împartă și celorlalți, le-au luat‑o înainte unii care s‑a repezit afară cu candelele aprinse, împrăștiind lumina pe ici și colo. Am fost dezamăgit, o parte din frumusețea obiceiului e tocmai spectacolul concentric al iluminării de la preoți la enoriași — se pierduse cu totul acest moment în nerăbdarea de neînțeles a oamenilor. Apoi a început slujba, mai întâi cu reamintirea poveștii biblice a învierii și mă uitam la oamenii ăia care ascultau oarecum plictisiți, ca și cum nimic nu mai era chiar așa interesant de vreme ce luaseră deja lumina. Se mai conversau între ei, se mai stingea câte o lumânare, cineva își mai dădea cu părerea că s‑a înecat candela de la parafină și — ca la comandă — când preoții spuneau numele lui Iisus Hristos, toți se întorceau spre biserică și băteau cruci grăbite și largi. Era ca și cum popa făcea un share și ei toți dădeau un like închinându-se.
Ca în fiecare an am fost la Înviere și m‑am uitat la noi, mulți cu privirile în gol către locul de unde se slujea, oameni posaci cu inimi mai grele sau mai ușoare, bântuiți de grijile și necazurile proprii și mă gândeam că ar trebui să ajungă la noi mesajul învierii, poate ne-ar ajuta să pricepem cum să trăim altfel, mai simplu și mai frumos, mai împreună. Din când în când se auzeau alertele sonore ale mesajelor de pe telefoanele mobile: fie ca lumina sfântă a învierii… în lumina blândă a sărbătorii pascale ouăle și cozonacul… iepurașul să aducă lumina caldă a Paștelui…
Așa e la români, chiar și lumina de înviere e cu de toate: cozonaci, căldură, vin, iepurași, sfințenie, ouă și blândețe. Decât să n‑ajungă, mai bine să prisosească.
10:05
E tare asta see you like si share!
8:05
Te-ai dus la Inviere ca sa critici si n‑ai “prins” nimic altceva. Poate la anul, daca te vei mai duce la Inviere, te vei uita mai atent in sufletul tau, sa vezi ce mai e pe-acolo, daca iti place chiar tot, sau daca nu…
11:05
Vezi, dragă Anca, fix asta‑i problema: ne uităm mai mult la noi înșine și prea puțin la noi toți. Ori, mesajul creștin, dacă eu l‑am înțeles cât de cât, este iubirea aproapelui, nu iubirea de sine. Când merg la Înviere mă uit la ceilalți sperând să văd semnele creștinismului autentic, dăruirea de sine către ceilalți, dorința de comunicare și comunitate. În locul lor văd doar egocentrism. Și asta mă întristează…
14:05
cred ca Anca nu se referea la iubirea de sine…
14:05
ah, scuze, iar m‑am bagat.…dati-mi cu ignore.…