Întrebări despre educație
De multă vreme se tot bate toba la fiecare planificare a bugetului anual de stat despre educație și sumele care îi sunt alocate. Undeva, printr‑o pravilă ministerială sau vreun alt document guvernamental s‑a promis mai demult că educația are să primească 6% din bugetul României, dar în fiecare an au existat bune motive ca procentul alocat să fie mai mic. Fiecare guvern a avut propriile sale scuze, după ce — înainte de a veni la putere — a tunat și a fulgerat împotriva celor aflați la guvernare înaintea lor pentru că nu alocă sumele promise acestui domeniu, arătând că fără de învățământ serios, România nu are un viitor. Pe urmă s‑au așezat la putere atunci când le‑a venit rândul și au descoperit și ei că nu‑s parale îndeajuns pentru astfel de promisiuni.
De multă vreme curg tone de cerneală în articole despre importanța educației. Ziariști care mai de care mai pricepuți ne explică de ce ar trebui să dăm mai mulți bani la educație, pentru că așa ajungem să fim competitivi ca națiune europeană, în loc să ne mulțumim să culegem portocalele italienilor și căpșunile spaniolilor. În principiu așa e, dar în viața de zi cu zi uităm frecvent asta. Și nu doar pentru că nu alocăm destui bani de la bugetul de stat, nici pentru că nu am mai crede la nivel declarativ în importanța educației, ci pentru că nu prea avem exercițiul stăruinței de a urmări un obiectiv. Ca o paranteză, cineva comenta la un articol recent al meu: “plictisit de viață mai e băiatul ăsta…în orice i se întâmplă e ceva nașpa…oare n‑o fi obosit să remarce numa’ aspectele negative? oare la el vine vreodată primăvara?”. Exact asta cred că e problema noastră: superficialitatea gândului, înclinația de a ignora problemele serioase, tentația irezistibilă a unui soi de hedonism ridicat la rang de filozofie de viață. Într‑o țară în care 90% din lucruri merg prost nouă ni se pare sănătos să ne concentrăm pe cei 10% care merg nițel mai bine.
Revin la educație și la bugetele alocate ei. Am găsit pe businessday.ro un articol care m‑a făcut să meditez la acest subiect și m‑am apucat de cercetat1. În ultimii ani evoluția alocațiilor din bugetul de stat pentru acest domeniu arată cam așa:
În același interval de timp PIB-ul României a evoluat semnificativ, de la circa 27 mld € la mai bine de 135 mld €:
Asta inseamnă că bugetul educației a evoluat în cifre absolute astfel:
Pe de altă parte populatia școlară (copii între 6 și 18 ani) a scăzut constant în acești ultimi ani, de la circa 4,7 milioane la doar 2,8 milioane:
Ceea ce ne duce la o evoluție interesantă a costului anual pe copil educat — de la 193 € la peste 1900 €, în condițiile în care numărul cadrelor didactice a scăzut constant în această perioadă, deci plătim de 10 ori mai mult pentru educație unui corp profesoral probabil înjumătățit numeric:
În structura cheltuielilor românilor, cele cu educația, mai exact cele plătite din buzunarul propriu, au o pondere de doar 0,7%, față de 8,1% cheltuiți pe alcool și tutun:
Un comentariu de final: în cei 0,7% pentru educație intră și sumele deloc neglijabile care sunt plătite pentru facultățile private. Dacă am considera că lipsa de calitate a unei mari părți a acestor facultăți ne îndreptățește să nu le considerăm educație, ci servicii de furnizare a unei diplome, probabil că procentul alocat educației din propriul buzunar ar scădea și mai mult.
Și acum întrebările finale:
1. Cum se face că avem rezultatele dezastruoase la bacalaureat (pe care deja le cunoaștem) deși cheltuim de 10 ori mai mult pe educația copiilor?
2. Ce legătură e între asta și faptul că, o dată ajuns adult, fostul elev prețuiește de aproape 12 ori mai mult băutura și țigările decât știința de carte?
3. Oare soluția pentru educația românească este să i se aloce mai mulți bani înainte de a se studia corelația dintre sumele alocate și lipsa de calitate produsă?
Note:
- Toate datele provin de la INS. [↩]
Lasă un comentariu