Anul ăsta m‑am apucat un pic mai vrednic de grădinărit. Nu vă închipuiți nu știu ce, sunt mărginit de cei patruzeci de metri pătrăței ai micii mele terase-grădină, deci nu m‑am desfășurat latifundiar în culturi megalomanice. M‑am tot gândit peste iarnă cum aș putea să experimentez cultura plantelor în doar o coajă de ou și — după ce am bâjbâit printre felurite soluții, care mai de care mai fistichii — m‑am hotărât să adopt varianta simplă a jardinierelor. Cu puțină îndemânare inginerească am reușit să încropesc cincisprezece jardiniere desfășurate pe trei verticale, numai bune pentru experimentele mele vegetale.
Nu‑i vorbă, efortul n‑a fost zadarnic. Am gustat deja savoarea unor mici salate încropite din recolta proprie și — așa cum v‑ați fi așteptat — au fost extraordinare, salată ca a mea nu mai există în univers! Dincolo de entuziasmul copilăresc care se naște inevitabil la întâlnirea cu reușita, m‑am oprit într‑o seară să mă întreb de ce depun strădania asta. O să spuneți că ar fi trebuit să mă întreb asta mai demult — probabil, dar uneori tentația de a porni pe un drum nou e mai mare decât nevoia de a chibzui. Tocmai udasem întreagă grădină, se lăsase întunericul deja și în liniștea din jur puteam auzi apa picurând încă pe frunze — m‑am oprit în lumina slabă a unui felinar solar și am privit în jur căutând răspunsul.
Grădinăritul te învață încrederea. Încrederea de a da credit unui fir bleg de plantă firavă, la care te uiți cu îngrijorarea de a‑l bănui nevolnic în fața lumii pe care pare să pornească a o înfrunta, iar tu nu‑l crezi în stare să supraviețuiască nici până mâine. Și pe urmă îl vezi ridicându-se viteaz, dar încă slab, împopoțonat cu două frunzișoare timide și te îngrijorezi că l‑au culcat la pământ stropii de apă ai udatului de dimineață, pentru ca să‑l găsești vertical și obraznic seara, ca și cum ar vrea să-ți spună că n‑ar fi trebuit să te îndoiești de puterea lui de a răzbate. Iar a doua zi e mai zdravăn parcă și începi să-ți clădești încrederea că va reuși, iar el te încredințează zi de zi că e un învingător.
Grădinăritul te învață răbdarea. Răbdarea de a pune în fiecare zi puțină apă, puțină speranță și puțină inimă, ca să hrănești coriandrul și salata, menta și busuiocul, cimbrul și tarhonul — un fel de caleidoscop al aromelor care îți promit viitoarea încântare în schimbul tenacității tale de azi. Și te uiți la sămânța așezată pe pământ, la inerția sa aparentă, așteptând câtva timp semnele unei încolțiri, întrebându-te dacă n‑ai făcut ceva greșit, dacă trebuia să o semeni mai adânc sau să‑i dai mai multă apă. Te încurajezi singur spunându-ți că trebuie răbdare și, tocmai când îți pare că nu mai ai, se ivesc peste noapte câteva fire verzi care te vestesc că vei fi răsplătit. Iar de aici, de la acest punct, înțelegi cât de multă răbdare mai trebuie să dai până când firul bleg va deveni rodul pământului.
Grădinăritul te învață umilitatea. Umilitatea de a înțelege că, oricât de mare și tare te-ai crede, oricât de deștept și învățat ai fi, miracolul plantei care iese dintr‑o sămânță cât o furnică e acela care te hrănește și te ține în viață. Și nu poți fi decât recunoscător că ești martorul acestei deveniri, pornind firav de la un grăunte înăuntrul căruia e cumva adunată mai multă reziliență și tenacitate decât vei putea tu arăta vreodată lumii din jur. Iar când pricepi asta nu poți să privești altfel decât cu respect ființa vegetală pe care o ai în față, pe al cărei temei se sprijină toată lumea asta sofisticată și plină de high-tech-uri.
Pentru că toate minunile tehnice pe care le admiri și le râvnești, dragă prietene, toate ideile, toate creațiile spectaculoase, chiar și cuvintele pe care le citești acum, n‑ar fi cu putință fără încrederea, răbdarea și umilitatea fiecărui fir bleg de plantă, a cărui tenacitate de a răzbi și a‑și împlini menirea ne salvează pe toți, în fiecare zi. Iar dorința de a mă reconecta la acest adevăr simplu este îndeajunsă justificare a strădaniei mele. Din când în când urbanitatea noastră ar trebui abandonată, fie și pentru o scurtă vreme, ca să ne întoarcem recunoscători la mirabila sămânță.
* * *
Mă rogi c‑un surâs și cu dulce cuvânt
rost să fac de semințe, de rarele,
pentru Eutopia, mândra grădină,
în preajma căreia fulgere rodnice joacă
să-nalțe tăcute seve‑n lumină.
Neapărat, mai mult decât prin orașul rumorilor,
c‑o străduință mai mare
decât sub arcade cu flori,
voi umbla primăvara întreagă prin târguri
căutând vânzători de sămânță.
Mi-ai dibuit aplecarea firească și gustul ce l‑am
pentru tot ce devine în patrie,
pentru tot ce sporește și crește‑n izvorniță.
Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în fața
puterilor, în ipostaza de boabe,
în fața mărunților zei, care așteaptă să fie zvârliți
prin brazdele tăiate în zile de martie.
Am văzut nu odată sămânța mirabilă
ce-nchide în sine supreme puteri.
Neînsemnate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semințele ce mi le ceri.
Culori luminate, doar ele destăinuie trepte și har.
În rânduri de saci cu gura deschisă -
boabele să ți le-nchipui: gălbenii,
sau roșii, verzii, sinilii, aurii,
când pure, când pestrițe.
Asemenea proaspete, vii și păstoase
și lucii culori se mai văd
doar în stemele țărilor,
sau la ouă de păsări. Semințele‑n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi precum ni l‑ar da
pe-un țărmure-al Mării de Est mătăsoase nisipuri.
Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,
Să intru‑n picioare în cada de grâu,
cufundat pân’ la gura în boabe de aur.
Pe umeri simțeam o povară de râu.
Și-acuma, în timpuri târzii, când mă văd
anevoie pun cumpăt fierbintei dorinți
de‑a le atinge cu fața.
De-alinarea aceasta mă ține departe doar teama
de‑a nu trezi zeii, solarii,
visătorii de visuri tenace, cuminți.
Laudă semințelor, celor de față și‑n veci tuturor!
Un gând de puternică vară, un cer de înaltă lumină,
s‑ascunde în fieștecare din ele, când dorm.
Palpită în visul semințelor
un foșnet de câmp și amiezi de gradină,
un veac padureț,
popoare de frunze
și-un murmur de neam cântăreț.
Lucian Blaga — Mirabila sămânță
9:09
Reconfortant, împăciuitor, bun într-un cuvânt. Așa este acest comentariu la „Mirabila sămânță”. Doamne ajută !