Mirabila sămânță

Anul ăsta m‑am apu­cat un pic mai vred­nic de grăd­inărit. Nu vă închipuiți nu știu ce, sunt mărginit de cei patruzeci de metri pătrăței ai micii mele terase-grădină, deci nu m‑am des­fășu­rat lat­i­fun­diar în cul­turi mega­lo­man­ice. M‑am tot gân­dit peste iarnă cum aș putea să exper­i­mentez cul­tura plantelor în doar o coajă de ou și — după ce am bâjbâit printre felu­rite soluții, care mai de care mai fistichii — m‑am hotărât să adopt vari­anta sim­plă a jar­dinierelor. Cu puțină îndemânare inginerească am reușit să încropesc cin­cis­prezece jar­diniere des­fășu­rate pe trei ver­ti­cale, numai bune pen­tru exper­i­mentele mele veg­e­tale.

Nu‑i vorbă, efor­tul n‑a fost zadar­nic. Am gus­tat deja savoarea unor mici salate încro­pite din recolta pro­prie și — așa cum v‑ați fi aștep­tat — au fost extra­or­dinare, salată ca a mea nu mai există în univers! Din­colo de entuzi­as­mul copilăresc care se naște inevitabil la întâl­nirea cu reușita, m‑am oprit într‑o seară să mă întreb de ce depun stră­da­nia asta. O să spuneți că ar fi tre­buit să mă întreb asta mai demult — prob­a­bil, dar une­ori ten­tația de a porni pe un drum nou e mai mare decât nevoia de a chibzui. Toc­mai udasem întreagă grăd­ină, se lăsase întuner­icul deja și în lin­iștea din jur puteam auzi apa picurând încă pe frunze — m‑am oprit în lumina slabă a unui feli­nar solar și am privit în jur căutând răspun­sul.

Grăd­inăritul te învață încred­erea. Încred­erea de a da credit unui fir bleg de plantă firavă, la care te uiți cu îngri­jo­rarea de a‑l bănui nevol­nic în fața lumii pe care pare să pornească a o înfrunta, iar tu nu‑l crezi în stare să supraviețuiască nici până mâine. Și pe urmă îl vezi ridicându-se viteaz, dar încă slab, împopoțonat cu două frun­z­ișoare timide și te îngri­jorezi că l‑au cul­cat la pământ stropii de apă ai udat­u­lui de dimineață, pen­tru ca să‑l găsești ver­ti­cal și obraznic seara, ca și cum ar vrea să-ți spună că n‑ar fi tre­buit să te îndoiești de put­erea lui de a răz­bate. Iar a doua zi e mai zdravăn parcă și începi să-ți clădești încred­erea că va reuși, iar el te încred­ințează zi de zi că e un învingă­tor.

Grăd­inăritul te învață răb­darea. Răb­darea de a pune în fiecare zi puțină apă, puțină sper­anță și puțină inimă, ca să hrănești corian­drul și salata, menta și busuiocul, cim­brul și tarhonul — un fel de calei­do­scop al aromelor care îți promit viitoarea încântare în schim­bul tenac­ității tale de azi. Și te uiți la sămânța așezată pe pământ, la inerția sa aparentă, aștep­tând câtva timp sem­nele unei încolțiri, întrebându-te dacă n‑ai făcut ceva greșit, dacă tre­buia să o semeni mai adânc sau să‑i dai mai multă apă. Te încu­ra­jezi sin­gur spunându-ți că tre­buie răb­dare și, toc­mai când îți pare că nu mai ai, se ivesc peste noapte câteva fire verzi care te vestesc că vei fi răs­plătit. Iar de aici, de la acest punct, înțelegi cât de multă răb­dare mai tre­buie să dai până când firul bleg va deveni rodul pămân­tu­lui.

Grăd­inăritul te învață umil­i­tatea. Umil­i­tatea de a înțelege că, oricât de mare și tare te-ai crede, oricât de deștept și învățat ai fi, mira­colul plantei care iese dintr‑o sămânță cât o fur­nică e acela care te hrănește și te ține în viață. Și nu poți fi decât recunoscă­tor că ești mar­torul aces­tei deveniri, pornind firav de la un grăunte înăun­trul căruia e cumva adunată mai multă reziliență și tenac­i­tate decât vei putea tu arăta vre­o­dată lumii din jur. Iar când pri­cepi asta nu poți să privești alt­fel decât cu respect ființa veg­e­tală pe care o ai în față, pe al cărei temei se spri­jină toată lumea asta sofisti­cată și plină de high-tech-uri.

Pen­tru că toate min­unile tehnice pe care le admiri și le râvnești, dragă pri­etene, toate ideile, toate creați­ile spec­tac­u­loase, chiar și cuvin­tele pe care le citești acum, n‑ar fi cu putință fără încred­erea, răb­darea și umil­i­tatea fiecărui fir bleg de plantă, a cărui tenac­i­tate de a răzbi și a‑și împlini menirea ne salvează pe toți, în fiecare zi. Iar dor­ința de a mă reconecta la acest ade­văr sim­plu este îndea­junsă jus­ti­fi­care a stră­daniei mele. Din când în când urban­i­tatea noas­tră ar tre­bui aban­do­nată, fie și pen­tru o scurtă vreme, ca să ne întoarcem recunoscă­tori la mirabila sămânță.

* * *

Mă rogi c‑un surâs și cu dulce cuvânt
rost să fac de sem­i­nțe, de rarele,
pen­tru Eutopia, mân­dra grăd­ină,
în prea­jma căreia ful­gere rod­nice joacă
să-nalțe tăcute seve‑n lumină.

 

Neapărat, mai mult decât prin orașul rumo­rilor,
c‑o stră­duință mai mare
decât sub arcade cu flori,
voi umbla primă­vara întreagă prin târ­guri
căutând vânză­tori de sămânță.
Mi-ai dibuit aple­carea firească și gus­tul ce l‑am
pen­tru tot ce devine în patrie,
pen­tru tot ce sporește și crește‑n izvorniță.
Mi-ai ghicit încântarea ce mă cuprinde în fața
put­er­ilor, în ipostaza de boabe,
în fața mărunților zei, care așteaptă să fie zvâr­liți
prin brazdele tăi­ate în zile de mar­tie.

 

Am văzut nu odată sămânța mirabilă
ce-nchide în sine supreme put­eri.
Neînsem­nate la chip, deși după spiță alese, îmi par
sem­i­nțele ce mi le ceri.
Culori lumi­nate, doar ele destăinuie trepte și har.
În rân­duri de saci cu gura deschisă -
boa­bele să ți le-nchipui: găl­benii,
sau roșii, verzii, sinilii, aurii,
când pure, când pestrițe.

 

Aseme­nea proaspete, vii și păs­toase
și lucii culori se mai văd
doar în stemele țărilor,
sau la ouă de păsări. Semințele‑n palme
de le ridici, răcoroase,
un sunet auzi pre­cum ni l‑ar da
pe-un țărmure-al Mării de Est mătă­soase nisipuri.

 

Copil, îmi plăcea, despuiat de veșminte,
Să intru‑n picioare în cada de grâu,
cufun­dat pân' la gura în boabe de aur.
Pe umeri simțeam o povară de râu.
Și-acuma, în tim­puri târzii, când mă văd
anevoie pun cumpăt fierbin­tei dor­inți
de‑a le atinge cu fața.

 

De-alinarea aceasta mă ține departe doar teama
de‑a nu trezi zeii, solarii,
visă­torii de visuri tenace, cuminți.

 

Laudă sem­i­nțelor, celor de față și‑n veci tuturor!
Un gând de put­er­nică vară, un cer de înaltă lumină,
s‑ascunde în fiește­care din ele, când dorm.
Pal­pită în visul sem­i­nțelor
un foșnet de câmp și amiezi de grad­ină,
un veac padureț,
popoare de frunze
și-un mur­mur de neam cân­tăreț.

 

Lucian Blaga — Mirabila sămânță


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. BALTAG LICĂ

    Recon­for­t­ant, împă­ciuitor, bun într-un cuvânt. Așa este acest comen­tariu la „Mirabila sămânță”. Doamne ajută !


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu