Mirabila sămânță

Anul ăsta m‐am apu­cat un pic mai vred­nic de gră­di­nă­rit. Nu vă închi­pu­iți nu știu ce, sunt măr­gi­nit de cei patru­zeci de metri pătră­ței ai micii mele terase‐grădină, deci nu m‐am des­fă­șu­rat lati­fun­diar în cul­turi mega­lo­ma­nice. M‐am tot gân­dit peste iarnă cum aș putea să expe­ri­men­tez cul­tura plan­te­lor în doar o coajă de ou și – după ce am bâj­bâit prin­tre felu­rite solu­ții, care mai de care mai fis­ti­chii – m‐am hotă­rât să adopt vari­anta sim­plă a jar­di­ni­e­re­lor. Cu puțină îndemâ­nare ingi­ne­rească am reu­șit să încro­pesc cinci­spre­zece jar­di­ni­ere des­fă­șu­rate pe trei ver­ti­cale, numai bune pen­tru expe­ri­men­tele mele vege­tale.

Nu‐i vorbă, efor­tul n‐a fost zadar­nic. Am gus­tat deja savoa­rea unor mici salate încro­pite din recolta pro­prie și – așa cum v‐ați fi aștep­tat – au fost extra­or­di­nare, salată ca a mea nu mai există în uni­vers! Din­colo de entu­zi­as­mul copi­lă­resc care se naște ine­vi­ta­bil la întâl­ni­rea cu reu­șita, m‐am oprit într‐o seară să mă întreb de ce depun stră­da­nia asta. O să spu­neți că ar fi tre­buit să mă întreb asta mai demult – pro­ba­bil, dar une­ori ten­ta­ția de a porni pe un drum nou e mai mare decât nevoia de a chi­b­zui. Toc­mai uda­sem întreagă gră­dină, se lăsase întu­ne­ri­cul deja și în liniș­tea din jur puteam auzi apa picu­rând încă pe frunze – m‐am oprit în lumina slabă a unui feli­nar solar și am pri­vit în jur cău­tând răs­pun­sul.

Gră­di­nă­ri­tul te învață încre­de­rea. Încre­de­rea de a da cre­dit unui fir bleg de plantă firavă, la care te uiți cu îngri­jo­ra­rea de a‐l bănui nevol­nic în fața lumii pe care pare să por­nească a o înfrunta, iar tu nu‐l crezi în stare să supra­vie­țu­iască nici până mâine. Și pe urmă îl vezi ridicându‐se viteaz, dar încă slab, împo­poțo­nat cu două frun­zi­șoare timide și te îngri­jo­rezi că l‐au cul­cat la pământ stro­pii de apă ai uda­tu­lui de dimi­neață, pen­tru ca să‐l găsești ver­ti­cal și obraz­nic seara, ca și cum ar vrea să‐ți spună că n‐ar fi tre­buit să te îndo­iești de pute­rea lui de a răz­bate. Iar a doua zi e mai zdra­văn parcă și începi să‐ți clă­dești încre­de­rea că va reuși, iar el te încre­din­țează zi de zi că e un înving­ă­tor.

Gră­di­nă­ri­tul te învață răb­da­rea. Răb­da­rea de a pune în fie­care zi puțină apă, puțină spe­ranță și puțină inimă, ca să hră­nești cori­an­drul și salata, menta și busui­o­cul, cim­brul și tar­ho­nul – un fel de calei­do­scop al aro­me­lor care îți pro­mit vii­toa­rea încân­tare în schim­bul tena­ci­tă­ții tale de azi. Și te uiți la sămânța așe­zată pe pământ, la iner­ția sa apa­rentă, aștep­tând câtva timp sem­nele unei încol­țiri, întrebându‐te dacă n‐ai făcut ceva greșit, dacă tre­buia să o semeni mai adânc sau să‐i dai mai multă apă. Te încu­ra­jezi sin­gur spunându‐ți că tre­buie răb­dare și, toc­mai când îți pare că nu mai ai, se ivesc peste noapte câteva fire verzi care te ves­tesc că vei fi răs­plătit. Iar de aici, de la acest punct, înțe­legi cât de multă răb­dare mai tre­buie să dai până când firul bleg va deveni rodul pămân­tu­lui.

Gră­di­nă­ri­tul te învață umi­li­ta­tea. Umi­li­ta­tea de a înțe­lege că, ori­cât de mare și tare te‐ai crede, ori­cât de deș­tept și învă­țat ai fi, mira­co­lul plan­tei care iese dintr‐o sămânță cât o fur­nică e acela care te hră­nește și te ține în viață. Și nu poți fi decât recu­nos­că­tor că ești mar­to­rul aces­tei deve­niri, por­nind firav de la un gră­unte înă­un­trul căruia e cumva adu­nată mai multă rezi­li­ență și tena­ci­tate decât vei putea tu arăta vreo­dată lumii din jur. Iar când pri­cepi asta nu poți să pri­vești alt­fel decât cu res­pect ființa vege­tală pe care o ai în față, pe al cărei temei se spri­jină toată lumea asta sofis­ti­cată și plină de high‐tech‐uri.

Pen­tru că toate minu­nile teh­nice pe care le admiri și le râv­nești, dragă pri­e­tene, toate ide­ile, toate cre­a­ți­ile spec­ta­cu­loase, chiar și cuvin­tele pe care le citești acum, n‐ar fi cu putință fără încre­de­rea, răb­da­rea și umi­li­ta­tea fie­că­rui fir bleg de plantă, a cărui tena­ci­tate de a răzbi și a‐și împlini meni­rea ne sal­vează pe toți, în fie­care zi. Iar dorința de a mă reco­necta la acest ade­văr sim­plu este înde­a­junsă jus­ti­fi­care a stră­da­niei mele. Din când în când urba­ni­ta­tea noas­tră ar tre­bui aban­do­nată, fie și pen­tru o scurtă vreme, ca să ne întoar­cem recu­nos­că­tori la mira­bila sămânță.

* * *

Mă rogi c‐un surâs și cu dulce cuvânt
rost să fac de semințe, de rarele,
pen­tru Euto­pia, mân­dra gră­dină,
în pre­a­jma căreia ful­gere rod­nice joacă
să‐nalțe tăcute seve‐n lumină.

 

Nea­pă­rat, mai mult decât prin ora­șul rumo­ri­lor,
c‐o stră­du­ință mai mare
decât sub arcade cu flori,
voi umbla pri­mă­vara întreagă prin târ­guri
cău­tând vân­ză­tori de sămânță.
Mi‐ai dibuit aple­ca­rea firească și gus­tul ce l‐am
pen­tru tot ce devine în patrie,
pen­tru tot ce spo­rește și crește‐n izvor­niță.
Mi‐ai ghi­cit încân­ta­rea ce mă cuprinde în fața
pute­ri­lor, în ipos­taza de boabe,
în fața mărun­ți­lor zei, care așteaptă să fie zvâr­liți
prin bra­z­dele tăi­ate în zile de mar­tie.

 

Am văzut nu odată sămânța mira­bilă
ce‐nchide în sine supreme puteri.
Neîn­sem­nate la chip, deși după spiță alese, îmi par
semin­țele ce mi le ceri.
Culori lumi­nate, doar ele des­tă­i­nuie trepte și har.
În rân­duri de saci cu gura des­chisă -
boa­bele să ți le‐nchipui: găl­be­nii,
sau roșii, ver­zii, sini­lii, aurii,
când pure, când pes­trițe.

 

Ase­me­nea proas­pete, vii și păs­to­ase
și lucii culori se mai văd
doar în ste­mele țări­lor,
sau la ouă de păsări. Semințele‐n palme
de le ridici, răco­roase,
un sunet auzi pre­cum ni l‐ar da
pe‐un țărmure‐al Mării de Est mătă­soase nisi­puri.

 

Copil, îmi plă­cea, des­pu­iat de veș­minte,
Să intru‐n picioare în cada de grâu,
cufun­dat pân' la gura în boabe de aur.
Pe umeri sim­țeam o povară de râu.
Și‐acuma, în tim­puri târ­zii, când mă văd
ane­voie pun cum­păt fier­bin­tei dorinți
de‐a le atinge cu fața.

 

De‐alinarea aceasta mă ține departe doar teama
de‐a nu trezi zeii, sola­rii,
visă­to­rii de visuri tenace, cuminți.

 

Laudă semin­țe­lor, celor de față și‐n veci tutu­ror!
Un gând de puter­nică vară, un cer de îna­ltă lumină,
s‐ascunde în fieș­te­care din ele, când dorm.
Pal­pită în visul semin­țe­lor
un foș­net de câmp și amiezi de gra­dină,
un veac padu­reț,
popoare de frunze
și‐un mur­mur de neam cân­tă­reț.

 

Lucian Blaga – Mira­bila sămânță


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. BALTAG LICĂ

    Recon­for­tant, împă­ciu­i­tor, bun într‐un cuvânt. Așa este acest comen­ta­riu la „Mira­bila sămânță”. Doamne ajută !


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu