Anul ăsta m‑am apu­cat un pic mai vred­nic de gră­di­nă­rit. Nu vă în­chi­pu­iți nu știu ce, sunt măr­gi­nit de cei pa­tru­zeci de me­tri pă­tră­ței ai mi­cii mele te­rase-gră­dină, deci nu m‑am des­fă­șu­rat la­ti­fun­diar în cul­turi me­ga­lo­ma­nice. M‑am tot gân­dit peste iarnă cum aș pu­tea să ex­pe­ri­men­tez cul­tura plan­te­lor în doar o coajă de ou și — după ce am bâ­j­bâit prin­tre fe­lu­rite so­lu­ții, care mai de care mai fis­ti­chii — m‑am ho­tă­rât să adopt va­ri­anta sim­plă a jar­di­ni­e­re­lor. Cu pu­țină în­demâ­nare in­gi­ne­rească am re­u­șit să în­cro­pesc cinci­spre­zece jar­di­ni­ere des­fă­șu­rate pe trei ver­ti­cale, nu­mai bune pen­tru ex­pe­ri­men­tele mele vegetale.

Nu‑i vorbă, efor­tul n‑a fost za­dar­nic. Am gus­tat deja sa­voa­rea unor mici sa­late în­cro­pite din re­colta pro­prie și — așa cum v‑ați fi aș­tep­tat — au fost ex­tra­or­di­nare, sa­lată ca a mea nu mai există în uni­vers! Din­colo de en­tu­zi­as­mul co­pi­lă­resc care se naște in­e­vi­ta­bil la în­tâl­ni­rea cu re­u­șita, m‑am oprit într‑o seară să mă în­treb de ce de­pun stră­da­nia asta. O să spu­neți că ar fi tre­buit să mă în­treb asta mai de­mult — pro­ba­bil, dar une­ori ten­ta­ția de a porni pe un drum nou e mai mare de­cât ne­voia de a chi­b­zui. Toc­mai uda­sem în­treagă gră­dină, se lă­sase în­tu­ne­ri­cul deja și în li­niș­tea din jur pu­team auzi apa pi­cu­rând încă pe frunze — m‑am oprit în lu­mina slabă a unui fe­li­nar so­lar și am pri­vit în jur că­u­tând răspunsul.

Gră­di­nă­ri­tul te în­vață în­cre­de­rea. În­cre­de­rea de a da cre­dit unui fir bleg de plantă fi­ravă, la care te uiți cu în­gri­jo­ra­rea de a‑l bă­nui ne­vol­nic în fața lu­mii pe care pare să por­nească a o în­frunta, iar tu nu‑l crezi în stare să su­pra­vie­țu­iască nici până mâine. Și pe urmă îl vezi ri­di­cându-se vi­teaz, dar încă slab, îm­po­poțo­nat cu două frun­zi­șoare ti­mide și te în­gri­jo­rezi că l‑au cul­cat la pământ stro­pii de apă ai uda­tu­lui de di­mi­neață, pen­tru ca să‑l gă­sești ver­ti­cal și obraz­nic seara, ca și cum ar vrea să-ți spună că n‑ar fi tre­buit să te în­do­iești de pu­te­rea lui de a răz­bate. Iar a doua zi e mai zdra­văn parcă și în­cepi să-ți clă­dești în­cre­de­rea că va re­uși, iar el te în­cre­din­țează zi de zi că e un învingător.

Gră­di­nă­ri­tul te în­vață răb­da­rea. Răb­da­rea de a pune în fi­e­care zi pu­țină apă, pu­țină spe­ranță și pu­țină inimă, ca să hră­nești co­ri­an­drul și sa­lata, menta și bu­sui­o­cul, cim­brul și tar­ho­nul — un fel de ca­lei­do­scop al aro­me­lor care îți pro­mit vi­i­toa­rea în­cân­tare în schim­bul te­na­ci­tă­ții tale de azi. Și te uiți la sămânța așe­zată pe pământ, la iner­ția sa apa­rentă, aș­tep­tând câ­tva timp sem­nele unei în­col­țiri, în­tre­bându-te dacă n‑ai fă­cut ceva greșit, dacă tre­buia să o se­meni mai adânc sau să‑i dai mai multă apă. Te în­cu­ra­jezi sin­gur spu­nându-ți că tre­buie răb­dare și, toc­mai când îți pare că nu mai ai, se ivesc peste noapte câ­teva fire verzi care te ves­tesc că vei fi răs­plătit. Iar de aici, de la acest punct, în­țe­legi cât de multă răb­dare mai tre­buie să dai până când fi­rul bleg va de­veni ro­dul pământului.

Gră­di­nă­ri­tul te în­vață umi­li­ta­tea. Umi­li­ta­tea de a în­țe­lege că, ori­cât de mare și tare te-ai crede, ori­cât de deș­tept și în­vă­țat ai fi, mi­ra­co­lul plan­tei care iese dintr‑o sămânță cât o fur­nică e acela care te hră­nește și te ține în viață. Și nu poți fi de­cât re­cu­nos­că­tor că ești mar­to­rul aces­tei de­ve­niri, por­nind fi­rav de la un gră­unte înă­un­trul că­ruia e cumva adu­nată mai multă re­zi­li­ență și te­na­ci­tate de­cât vei pu­tea tu arăta vreo­dată lu­mii din jur. Iar când pri­cepi asta nu poți să pri­vești alt­fel de­cât cu res­pect fi­ința ve­ge­tală pe care o ai în față, pe al că­rei te­mei se spri­jină toată lu­mea asta so­fis­ti­cată și plină de high-tech-uri.

Pen­tru că toate mi­nu­nile teh­nice pe care le ad­miri și le râv­nești, dragă pri­e­tene, toate ide­ile, toate cre­a­ți­ile spec­ta­cu­loase, chiar și cu­vin­tele pe care le ci­tești acum, n‑ar fi cu pu­tință fără în­cre­de­rea, răb­da­rea și umi­li­ta­tea fi­e­că­rui fir bleg de plantă, a că­rui te­na­ci­tate de a răzbi și a‑și îm­plini me­ni­rea ne sal­vează pe toți, în fi­e­care zi. Iar do­rința de a mă re­co­necta la acest ade­văr sim­plu este în­de­a­junsă jus­ti­fi­care a stră­da­niei mele. Din când în când ur­ba­ni­ta­tea noas­tră ar tre­bui aban­do­nată, fie și pen­tru o scurtă vreme, ca să ne în­toar­cem re­cu­nos­că­tori la mi­ra­bila sămânță.

* * *

Mă rogi c‑un su­râs și cu dulce cuvânt
rost să fac de se­mințe, de rarele,
pen­tru Euto­pia, mân­dra grădină,
în pre­a­jma că­reia ful­gere rod­nice joacă
să-nalțe tă­cute seve‑n lumină.

 

Ne­a­pă­rat, mai mult de­cât prin ora­șul rumorilor,
c‑o stră­du­ință mai mare
de­cât sub ar­cade cu flori,
voi um­bla pri­mă­vara în­treagă prin târguri
că­u­tând vân­ză­tori de sămânță.
Mi-ai di­buit aple­ca­rea fi­rească și gus­tul ce l‑am
pen­tru tot ce de­vine în patrie,
pen­tru tot ce spo­rește și crește‑n izvorniță.
Mi-ai ghi­cit în­cân­ta­rea ce mă cu­prinde în fața
pu­te­ri­lor, în ipos­taza de boabe,
în fața mă­run­ți­lor zei, care aș­teaptă să fie zvârliți
prin bra­z­dele tă­i­ate în zile de martie.

 

Am vă­zut nu odată sămânța mirabilă
ce-nchide în sine su­preme puteri.
Ne­în­sem­nate la chip, deși după spiță alese, îmi par
se­min­țele ce mi le ceri.
Cu­lori lu­mi­nate, doar ele des­tă­i­nuie trepte și har.
În rân­duri de saci cu gura deschisă -
bo­a­bele să ți le-nchi­pui: gălbenii,
sau ro­șii, ver­zii, si­ni­lii, aurii,
când pure, când pestrițe.

 

Ase­me­nea proas­pete, vii și păstoase
și lu­cii cu­lori se mai văd
doar în ste­mele țărilor,
sau la ouă de pă­sări. Semințele‑n palme
de le ri­dici, răcoroase,
un su­net auzi pre­cum ni l‑ar da
pe-un țăr­mure-al Mă­rii de Est mă­tă­soase nisipuri.

 

Co­pil, îmi plă­cea, des­pu­iat de veșminte,
Să intru‑n pi­cioare în cada de grâu,
cu­fun­dat pân’ la gura în bo­abe de aur.
Pe umeri sim­țeam o po­vară de râu.
Și-acuma, în tim­puri târ­zii, când mă văd
ane­voie pun cum­păt fi­er­bin­tei dorinți
de‑a le atinge cu fața.

 

De-ali­na­rea aceasta mă ține de­parte doar teama
de‑a nu trezi zeii, solarii,
vi­să­to­rii de vi­suri te­nace, cuminți.

 

La­udă se­min­țe­lor, ce­lor de față și‑n veci tuturor!
Un gând de pu­ter­nică vară, un cer de îna­ltă lumină,
s‑ascunde în fi­eș­te­care din ele, când dorm.
Pal­pită în vi­sul semințelor
un foș­net de câmp și amiezi de gradină,
un veac padureț,
po­poare de frunze
și-un mur­mur de neam cântăreț.

 

Lu­cian Blaga — Mi­ra­bila sămânță


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. BALTAG LICĂ

    Re­con­for­tant, îm­pă­ciu­i­tor, bun într-un cu­vânt. Așa este acest co­men­ta­riu la „Mi­ra­bila sămânță”. Doamne ajută !


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.