Nehotărâtul din mine

Mă gân­deam zi­lele tre­cute la fap­tul că scriu în blog și co­men­tez prin di­verse lo­curi pe tot fe­lul de teme po­li­tice, eco­no­mice sau so­ci­ale, dar dacă mi-aș face ra­di­o­gra­fia pro­pri­i­lor opi­nii aș con­stata — cu sur­prin­dere (?!?) — că e un anu­mit grad de in­con­sis­tență în ele. La prima ve­dere m‑am în­gri­jo­rat, pă­rându-mi-se că asta nu se cu­vine, nu e bine, e semn de ne­ho­tă­râre. Poate că m‑am ră­tă­cit, mi-am zis, poate că am pier­dut fi­rul că­ră­rii lo­gice și bân­tui în că­u­ta­rea lui, aven­tu­rându-mă când că­tre stânga, când că­tre dreapta, con­fuz și în­gri­jo­rat că nu‑l voi mai re­găsi. Poate că tot ceea ce spun și scriu de­vine ne­in­te­li­gi­bil și inu­til, de­o­po­trivă mie și ce­lor că­rora mă adresez.

În ju­rul nos­tru sunt pu­z­de­rie de opi­nii ex­pri­mate, pre­cum ale mele. Poate că unele sunt mai ne­în­demâ­na­tec ex­pri­mate sau poate că ar­gu­men­ta­ția lor e mai șu­bredă de­cât ar tre­bui să fie, dar ceea ce le unește e o anume con­sis­tență a punc­te­lor de ve­dere. De o parte se află cei cu ve­deri de dreapta, adepți în­fo­cați ai ca­pi­ta­lis­mu­lui, apă­ră­tori ai in­di­vi­du­a­lis­mu­lui so­cial și eco­no­mic, pen­tru care po­li­tica nu este de­cât mo­da­li­ta­tea de a crea scena com­pe­ti­ției pe care să stră­lu­cească cei mai buni. E un anume tra­di­țio­na­lism în vi­ziu­nile as­tea de dreapta, ten­tant la prima ve­dere, mai cu seamă într‑o lume care pare să-și fi pier­dut re­pe­rele, când în­toar­ce­rea la ceva cu­nos­cut pare o so­lu­ție si­gură. Dar uite că în­treg me­ca­nis­mul pro­fi­tu­lui, ba­zat pe lă­co­mia să­dită în ge­nele noas­tre, a dus că­tre si­tu­a­ții ex­trem de com­pli­cate, iar cei ce câștigă com­pe­ti­ți­ile eco­no­mice nu mai fo­lo­sesc de mult me­tode or­to­doxe — în nu­mele pro­fi­tu­lui se poate minți, în­șela și fura. Fi­rește, ca să ne sim­țim bine, am de­nu­mit pom­pos aceste pă­cate: mar­ke­ting, vân­zări, orien­tare spre cli­ent, com­pe­ti­ti­vi­tate. Ca­pi­ta­lis­mul a alu­ne­cat pe ne­sim­țite în con­su­me­rism, o noua dogmă eco­no­mică ale că­rei con­se­cințe abia în­ce­pem să le în­țe­le­gem: ri­sipa re­sur­se­lor, glo­ba­li­zare, pier­de­rea re­pe­re­lor mo­rale în fa­voa­rea plă­ce­rii prezentului.

De par­tea cea­laltă so­ci­a­liș­tii nu sunt nici ei mai pu­țin ve­he­menți. Drep­ta­tea e de par­tea lor — spun sus și tare — ca­pi­ta­lis­mul e o cale greșită atât eco­no­mic, cât și so­cial. Dar cele câ­teva ex­pe­ri­mente so­cio-po­li­tice de până acum nu le dau, din pă­cate, prea multe ar­gu­mente. Se pare că a îm­părți în mod egal duce in­e­vi­ta­bil la în­cu­ra­ja­rea le­nei și min­ciu­nii, ca me­tode de sus­tra­gere de la efor­tul cre­a­tor în fa­voa­rea unei vieți co­mode. Oa­me­nii tind să aș­tepte to­tul de la sta­tul ato­tpu­ter­nic, adică de la cei­lalți, cei care încă mun­cesc, dar cu cât aceia sunt mai pu­țini și cu cât tot mai mulți aleg să fie asis­tați, în­tre­gul edi­fi­ciu se pră­bu­șește ca un cas­tel din cărți de joc. Tot mo­ra­li­ta­tea umană, în­do­iel­nică fir-ar ea!, e cea care face im­prac­ti­ca­bilă și ca­lea de stânga.

Și atunci în­cep să în­țe­leg in­con­sis­ten­țele mele. Nici dreapta, nici stânga nu ne dau so­lu­ția vi­i­to­ru­lui și ni­meni alt­ci­neva nu ne pro­pune o al­ter­na­tivă. Din bu­că­țile ră­mase în­tregi ale fi­e­că­rei ide­o­lo­gii, în­cerc ne­în­demâ­na­tec și ne­pri­ce­put să în­cro­pesc o ima­gine co­e­rentă pen­tru ziua de mâine. Din­spre stânga aleg to­le­ranța față de mi­no­ri­tăți fără însă să o ri­dic la rang de jus­ti­fi­care pen­tru fa­vo­ruri. Din­spre dreapta cred că me­rită păs­trat res­pec­tul pen­tru muncă și pro­pri­e­tate. Ig­nor re­li­gia pen­tru că ea în­săși ne‑a aban­do­nat de mult, în fa­voa­rea pro­fi­tu­lui pro­priu. Ad­mir teh­no­lo­gia, dar îi cri­tic ten­dința de a ne am­puta ra­țio­na­men­tul și abi­li­tă­țile men­tale. Fac un me­lanj de idei, ca un bu­că­tar care gă­tește fără re­țetă, con­ști­ent ca gus­tul fi­nal ar pu­tea fi în­do­iel­nic, temându-mă că ar pu­tea ieși ceva in­di­gest. Nu rot­u­n­ji­mea re­zul­ta­tu­lui fi­nal, nu glo­ria gă­si­rii so­lu­ției mă mo­ti­vează, ci ne­li­niș­tea că dacă nu că­u­tăm al­ter­na­tive sun­tem con­dam­nați să re­pe­tăm gre­șe­lile tre­cu­tu­lui în forme agravate.

Ne­ho­tă­râ­tul din mine este, de fapt, un om în­gri­jo­rat că ziua de mâine ne gă­sește ne­pre­gă­tiți. Ne­ho­tă­râ­tul din mine s‑ar pu­tea să existe și în tine, dar încă nu l‑ai căutat.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...