Republica Descurcocratică România
Care va să zică îl închiseră pe Gigi Becali. Se întâmplă minunea ne-mai-întâmplată. Să spun drept așteptam să văd ceva concret și în celălalt proces, cel cu afacerile din fotbal, dar nu poți să speri la atâtea minuni dintr‑o dată. Încet-încet, incomplet și parcă cu nehotărâre, justiția română dă semne de normalizare. Unii spun că ceea ce s‑a întâmplat ieri a fost un eșec, pentru că marii hoți din fotbal au scăpat — Copos, Borcea et comp. — în timp ce măscăriciul Gigi a fost sacrificat pentru imaginea de luptă cu corupția. Eu prefer să cred că a fost o victorie incompletă.
M‑am uitat în presă să văd dacă apar manifestări de susținere populară pentru sponsorul Stelei, mai ales că în trecut s‑a întâmplat să apară din senin câteva zeci de oameni tocmiți să-și strige în gura mare dragostea față de filantropul din Pipera și alte câteva zeci dornici să caște gura la circ. De data asta însă nici o mișcare — probabil că n‑a fost nimeni să organizeze protestul “spontan”.
Domnu’ Zgonea regretă ce i s‑a întâmplat lui Becali, om deosebit, cu credința lui Dumnezeu. ‘Mnealui nu comentează deciziile justiției, dar regretă. Ambiguitatea atitudinii românești este perfect exemplificată: vrem justiție, dar dacă îi condamnă pe “ai noștri” nu e corectă, e comandată politic și e regretabil ce se întâmplă. Justiția este expediată în zona faptului divers, a întâmplării, a aleatorului. Desigur, dacă l‑ar condamna de pildă pe Băsescu pentru flota vândută pe doi lei, atunci pentru domnu’ Zgonea ar fi altceva, ar însemna că s‑ar face dreptate.
Până la urmă ce a făcut Becali? S‑a învârtit de niște terenuri ale armatei, la preț de nimic. S‑a descurcat. O fi ilegal, dar nu e nici pe departe imoral. Cui trebuiau terenurile alea? Ar fi beneficiat de ele nea Gheorghe? Nu. Deci, cine‑i păgubit? Statul? Păi n‑avem noi, dom’ne, treabă cu statul, mai bine că l‑a furat că și statul ne fură pe noi, zi de zi. Nu vezi că ne ia impozite și taxe și nu face nimic? Păi ia întreabă-ne pe noi ce priorități are țara…
Barometru politic IRES, februarie-aprilie 2013
Ca de obicei statul românilor e o structură abstractă, alienată. Românul crede că statul trebuie să facă locuri de muncă (unde să se producă ce?), să asigure independența justiției (dar să nu‑l aresteze pe dom’ Becali, că e om cu credința lui Dumnezeu), să se țină de cuvânt (deși nu e clar ce a promis), să iasă din criză (că nu noi l‑am pus să intre în ea), să dea drumul la investiții (pe care probabil le ține încuiate undeva) și să susțină agricultura (care se cam clatină, vezi bine). Aproape nimic din ce e în mintea românilor în privința guvernării nu are o substanță concretă, sunt doar înșiruiri de fraze șablon, deprinse din talk-show-urile cu care ne hrănim zi de zi. Când vom învăța că statul suntem tot noi?
Vlad Petreanu propunea la un moment dat să se plătească angajatului nu doar salariul net, ci cel brut și să‑i revină lui responsabilitatea de a vira taxele către stat. Ignorând pentru o clipă complicațiile procedurale și dificultățile de a colecta banii la timp, imaginați-vă cum am judeca fiecare dintre noi dacă în fiecare lună am scoate din buzunar toate aceste sume. La un salariu net de 4.500 lei (circa 1.000€) am avea de plătit 674 lei la pensii, 353 lei la sănătate, 32 lei la șomaj și 857 lei la impozit. Am vaga bănuială că, văzând cei 1.916 lei în mână și trebuind să‑i dea fără să primească nimic în schimb, românul ar începe să înțeleagă cine e statul în Republica Descurcocratică România. Și poate atunci va fi de acord că oricâtă credință are Becali în Dumnezeu, ce au făcut el, Babiuc și Cioflină cu terenurile armatei tot furt se cheamă.
Lasă un comentariu