De profesie hedonist

Făcu­tul copi­i­lor e o treabă rela­tiv sim­plă, nu e nevoie de multă învă­ță­tură ca să torni o mică armată de moș­te­ni­tori. Aș zice că, dim­po­trivă, ști­ința de carte strică la nata­li­tate. Mai com­pli­cată este par­tea cu cres­cu­tul lor, dar se pare că în ultima vreme ne sim­țim tare încu­ra­jați să nu dra­ma­ti­zăm prea mult această așa‐zisă difi­cul­tate. Nu‐i vorbă, minu­nile con­su­me­ris­mu­lui au ajuns și la noi, trans­for­mând chi­nul con­ta­bi­li­tă­ții din­tre cele două capete ale tubu­lui diges­tiv apar­ținând prin­țu­lui moș­te­ni­tor – ce bagi pe o parte și cât iese pe cea­laltă – într‐o nouă oport­u­ni­tate de sho­pping la rai­oa­nele de lăp­ti­curi, piu­re­u­așe și pem­păr­șei.

N‐am s‐o fac pe filo­zo­ful povestindu‐vă cu câtă res­pon­sa­bi­li­tate am făcut noi, soția mea și eu, copiii. Eram foarte tineri, mode­lul fami­liei comu­niste îi inclu­dea în mod obli­ga­to­riu, așa că n‐am pier­dut mult vre­mea cu sesiuni com­pli­cate de pla­ni­fi­care fami­li­ală. Nici unul din­tre noi n‐avea idee des­pre ce e vorba, dar exis­tau părin­ții care – în min­tea noas­tră de atunci – ce altă treabă aveau decât să ne ajute? Și uite așa, cu doar o săp­tămână îna­inte de a împlini 25 de ani eram feri­ci­tul tătic a doi înge­rași, din­tre care unul proas­păt venit pe lume. Sărind peste niște capi­tole ale poveș­tii, ca să nu lun­gesc vorba, am ajuns la un moment dat res­pon­sa­bili unici de edu­ca­ția dră­gă­la­și­lor, deși nu prea aveam nici unul idee cum faci să scoți om dintr‐un mic șna­pan, care te învârte pe degete în timp ce cli­pește nevi­no­vat din gene. După mode­lul con­sa­crat, mie mi‐a reve­nit rolul de poli­țist rău, res­pon­sa­bil cu men­ți­ne­rea dis­ci­pli­nei, iar Car­men l‐a asu­mat cu gra­ție pe ăla de poli­țist bun, care iartă și trece cu vede­rea și uite așa am scos‐o cumva la capăt. N‐am știut cum să‐i edu­căm alt­fel, așa că i‐am învă­țat să fie res­pec­tu­oși, să nu mintă și să nu înșele pe alții, să mun­cească și să fie modești. Cât de bine am reu­șit o să judece cei în pre­a­jma cărora vor fi.

Dar noi am fost niște părinți de modă veche. Lumea din jurul nos­tru s‐a schim­bat între timp în pri­vința edu­ca­ției copi­i­lor. Văd că cei mai mulți părinți de azi con­si­deră dis­ci­plina și struc­tura ca niște con­cepte ana­cro­nice, o peda­go­gie înve­chită și cumva comu­nistă, pe care tre­buie s‐o uităm. În locul lor se insta­u­rează trep­tat răsfă­țul și rezul­ta­tul său, plo­dul răzgâiat. Nu cred că treaba asta s‐a întâm­plat de curând, ci pro­ba­bil în ulti­mii două­zeci de ani lucru­rile au alu­ne­cat încet în direc­ția asta și ne‐am tre­zit azi cu o nouă teo­rie de pue­ri­cul­tură. Copi­lul nu tre­buie dis­ci­pli­nat, ci aju­tat să‐și mani­feste per­so­na­li­ta­tea, nu mai are nevoie de struc­tură, ci încu­ra­jat să explo­reze. Poate că în lim­ba­jul încâl­cit al psi­ho­lo­gi­lor asta o fi însem­nând ceva con­cret, dar în lumea reală ceea ce s‐a întâm­plat a fost că am creat gene­ra­ții întregi de ego­cen­trici și năzu­roși. Pen­tru că a potența per­so­na­li­ta­tea și a încu­raja explo­ra­rea lumii, fără să eșu­ezi într‐o totală bram­bu­re­ală edu­ca­țio­nală, nece­sită o pre­gă­tire psiho‐pedagogică pe care nici cadrele didac­tice n‐o mai au, dar­mite părin­ții de azi.

O să spu­neți că nu mă pri­vește pe mine cum își educă fie­care copiii. Desi­gur că nu, dar dacă la capă­tul celor apro­xi­ma­tiv două­zeci de ani de trăit împre­ună cu părin­ții, junele devine cetă­țean cu care tre­buie să inte­rac­țio­nez social, aș spune că am măcar drep­tul de a ana­liza rezul­ta­tele edu­ca­ției. Și – din per­spec­tiva mea – lucru­rile nu stau prea gro­zav. Văd prea puțină res­pon­sa­bi­li­tate pen­tru pro­pri­ile acțiuni la gene­ra­ți­ile tinere și prea mult inte­res pen­tru pre­zent, în detri­men­tul pro­pri­u­lui lor vii­tor. Ches­tia cu explo­ra­tul se tra­duce prin ten­dința de a alerga după cai verzi pe pereți, gata să sară dintr‐o com­pa­nie în alta dacă li se pare mai inte­re­sant sau mai bine plătit. Prea puțini din­tre ei sunt pre­o­cu­pați de ceea ce pun la teme­lia cari­e­rei lor pe ter­men lung și prea puțini se întreabă pe ce clă­desc cas­te­lele de nisip ale ilu­zi­i­lor pro­prii. Totul tre­buie să vină acum, aici. Mâine… nu știu, vor vedea ei.

Poten­ța­rea per­so­na­li­tă­ții se mani­festă prin îndrăz­ne­ala de a‐și exprima punc­tele de vedere și dorin­țele fără nici o auto­cen­zură, nici măcar aceea dic­tată de pro­priul inte­res. Sunt prea mulți tineri care întâr­zie în copi­lă­rie, neputându‐se des­părți de plă­ce­rea lip­sei de res­pon­sa­bi­li­tate, când totul li se cuvine și orice le este îngă­duit. Îi văd în com­pa­nii și pe stradă, amu­zanți și inso­lenți de la dis­tanță, îngri­jo­ră­tor de nese­ri­oși din apro­pi­ere, con­vinși că viața e un fel de joc, un fel de Star­Craft în care ei cred că întot­dea­una câștigă pen­tru că știu codu­rile de che­a­ting, sur­prinși și dez­o­rien­tați când se dove­dește că s‐au înșe­lat. Con­trar apa­ren­țe­lor, lumea este din ce în ce mai puțin un teren de joacă și din ce în ce mai mult un câmp de luptă.

Și pe măsură ce tipul ăsta de per­so­na­li­tate crește ca pon­dere, atmosfera de muncă se schimbă în com­pa­nii. Nu ne era de ajuns că avem un antre­pre­no­riat hră­pă­reț și incult eco­no­mic, că ne‐am creat un mana­ge­ment aro­gant și ade­sea incom­pe­tent, ne mai tre­bu­iau și niște anga­jați nepă­să­tori. Prea puțini mai au azi dorința reală a lucru­lui impor­tant și bine făcut în viața lor pro­fe­sio­nală – ser­vi­ciul e doar un loc de unde iei bani ca să te dis­trezi acum. De la workaholic‐ii ani­lor '90 tre­cem către hedo­nis­mul de azi prea repede, prea brusc pen­tru binele eco­no­miei româ­nești. Nu era nor­mal să ne trans­fe­răm viața în carieră pro­fe­sio­nală, dar e egal dău­nă­tor să fim ple­zi­riști de mese­rie, tra­tând cu super­fi­ci­a­li­tate tot ceea ce nu aduce plă­ce­rea ime­di­ată.

Și mă întorc de unde am înce­put: nu vă mai răzgâi­ați copiii, pen­tru că nu le faceți un bine. Educați‐i învățându‐i struc­tura și dis­ci­plina auto­im­pusă, res­pon­sa­bi­li­ta­tea și dorința de a clădi teme­i­nic. Le va fi de folos ca să lupte pen­tru un loc mai bun sub soare pen­tru ei înșiși. Și vă va fi și vouă de folos peste niște ani, când veți aștepta ca din munca lor să vă pri­miți pen­si­ile.


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Augustin

    Ehehe, pe tema asta dis­cu­tând cred că mi‐ar place să golesc o sti­clă de Pute­rea Ursu­lui cu tine, pen­tru că pro­ba­bil ar fi multe de zis…

    Grosso‐modo luat, din punc­tul meu de vedere, aș zice că aproape ai drep­tate :). Sunt de acord că gene­ra­ți­ile tinere au o teamă exa­ge­rată în a‐și asuma res­pon­sa­bi­li­tăți („de oameni mari”), că par să se com­placă într‐o copilărie/adolescență pre­lun­gită arti­fi­cial. De acord și cu cău­ta­rea obse­sivă a gra­ti­fi­că­rii pe moment (obse­sia lui acum) în detri­men­tul pla­ni­fi­că­ri­lor de durată.

    Cu ce nu sunt de acord… mai întâi că pari să com­plici treaba inu­til, când spui că e nevoie de nu‐știu‐ce pre­gă­tire psiho‐pedagogică pen­tru a fi un bun părinte/educator. Începe să sune a roc­ket science, nu ți se pare? Eu aș zice că atât atri­bu­ți­ile de părinte, cât și cele de edu­ca­tor (cul­tură gene­rală), sunt mai degrabă natu­rale, și că nu au nevoie de nimic alt­ceva decât de un inte­res sin­cer vizavi de pro­prii urmași și un minim de curi­o­zi­tate vizavi de lumea în care trăim.

    Pe urmă, pari a pune un prea mare accent pe for­ma­lism (dis­ci­plină), în detri­men­tul abor­dă­ri­lor infor­male (explo­ra­rea pe cont pro­priu). Nu există o pălă­rie care să se potri­vească tutu­ror, iar struc­tu­rile impuse (carac­te­ris­tice abor­dă­ri­lor for­male) se lovesc ine­vi­ta­bil de această pro­blemă. În ace­lași timp, explo­ra­rea pe cont pro­priu are marele avan­taj că con­servă mult mai bine curi­o­zi­ta­tea natu­rală a copi­lu­lui, ceea ce nu e puțin lucru când e vorba de edu­ca­ție.

    În ulti­mul para­graf pome­nești un lucru inte­re­sant: „dis­ci­plina auto­im­pusă”. Cu asta, da, sunt foarte de acord, pen­tru că‐și are sursa în voința subiec­tu­lui, nu în coer­ci­ția unor fac­tori externi. Între­ba­rea e, desi­gur, cum poți ajunge la auto‐disciplină? Tu pari să suge­rezi că prin exer­sa­rea dis­ci­pli­nei la modul invo­lun­tar (i.e. impusă), în timp ce eu pre­fer tato­nă­rile infor­male, expu­ne­rea la varii modele, încu­ra­ja­rea unui inte­res mani­fes­tat. Dar până la urmă sus­pec­tez că ambele căi pot duce atât la suc­ces, cât și la eșec. Totuși, poteca „mea” pare să fie mai lină și mai lip­sită de con­flicte…

    • Sorin Sfirlogea

      În loc de Pute­rea Ursu­lui am luat un pahar de Shi­raz :wink:. Să tăi­fă­suim, zic.

      Mda, cred că ai drep­tate cu pre­gă­ti­rea psiho‐pedagogică și‐mi dau seama că n‐am for­mu­lat exact ce vro­iam să spun. Nu ar tre­bui să faci o facul­tate pen­tru a crește un copil, există multe exem­ple de oameni sim­pli care și‐au edu­cat exem­plar copiii – vro­iam să bat un apropo la ten­dința de a se folosi ter­meni din psi­ho­lo­gia copi­lu­lui pen­tru a jus­ti­fica lipsa de pre­o­cu­pare reală pen­tru edu­ca­ția lui. Văd mulți părinți tineri care evită să se implice serios – une­ori nu e ușor deloc, îți con­sumă tim­pul, îți tes­tează răb­da­rea și cal­mul – ape­lând la ter­mi­no­lo­gii sofis­ti­cate, care să le scuze dez­in­te­re­sul.

      În pri­vința dis­ci­pli­nei aș zice că avem amân­doi drep­tate. Adică în primă fază nu te prea poți aștepta de la un copil la auto‐impunerea dis­ci­pli­nei, prin natura lui e ten­tat să elu­deze orice regulă (eu așa găsesc…). Mai apoi însă cred că tre­buie trep­tat înlă­tu­rată dis­ci­plina impusă în favoa­rea celei auto‐impuse, pe măsură ce copi­lul creste și tre­buie să devină tot mai res­pon­sa­bil.

      Iar când zic dis­ci­plină (și aici cred că am fost cam ambi­guu) nu mă refer la cea de tip mili­tar – ascultă comanda la mine! – ci la un set de reguli rațio­nale și teme­i­nic expli­cate, apli­cate cu con­sis­tență și insis­tență, care să cre­io­neze setul de valori pe care îl vrei trans­mis copi­lu­lui (one­s­ti­tate, o viața echi­li­brată și sănă­toasă, res­pec­tul pen­tru cei din jur etc). O ast­fel de dis­ci­plină nu exclude explo­ra­rea, expe­ri­men­tele, sti­mu­la­rea inte­re­su­lui si curi­o­zi­tă­ții, ci le sub­scrie unui cadru de prin­ci­pii și valori.

      Na, ca s‐a ter­mi­nat paha­rul de Shi­raz! 😆


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu