De profesie hedonist

Făcu­tul copi­ilor e o tre­abă rel­a­tiv sim­plă, nu e nevoie de multă învăță­tură ca să torni o mică armată de moșten­i­tori. Aș zice că, dim­potrivă, ști­ința de carte strică la natal­i­tate. Mai com­pli­cată este partea cu cres­cu­tul lor, dar se pare că în ultima vreme ne simțim tare încu­ra­jați să nu dra­ma­tizăm prea mult această așa-zisă difi­cul­tate. Nu‑i vorbă, min­unile con­sumeris­mu­lui au ajuns și la noi, trans­for­mând chinul con­tabil­ității din­tre cele două capete ale tubu­lui diges­tiv aparținând prințu­lui moșten­i­tor — ce bagi pe o parte și cât iese pe cealaltă — într‑o nouă opor­tu­ni­tate de shop­ping la raioanele de lăp­ti­c­uri, piureuașe și pem­părșei.

N‑am s‑o fac pe filo­zo­ful povestindu-vă cu câtă respon­s­abil­i­tate am făcut noi, soția mea și eu, copiii. Eram foarte tineri, mod­elul fam­i­liei comu­niste îi includea în mod oblig­a­to­riu, așa că n‑am pier­dut mult vre­mea cu sesiuni com­pli­cate de plan­i­fi­care famil­ială. Nici unul din­tre noi n‑avea idee despre ce e vorba, dar exis­tau părinții care — în mintea noas­tră de atunci — ce altă tre­abă aveau decât să ne ajute? Și uite așa, cu doar o săp­tămână înainte de a împlini 25 de ani eram feric­i­tul tătic a doi înger­ași, din­tre care unul proaspăt venit pe lume. Sărind peste niște capi­tole ale poveștii, ca să nu lungesc vorba, am ajuns la un moment dat respon­s­abili unici de edu­cația drăgălașilor, deși nu prea aveam nici unul idee cum faci să scoți om dintr-un mic șna­pan, care te învârte pe degete în timp ce clipește nevi­no­vat din gene. După mod­elul con­sa­crat, mie mi‑a revenit rolul de polițist rău, respon­s­abil cu menținerea dis­ci­plinei, iar Car­men l‑a asumat cu grație pe ăla de polițist bun, care iartă și trece cu ved­erea și uite așa am scos‑o cumva la capăt. N‑am știut cum să‑i educăm alt­fel, așa că i‑am învățat să fie respec­tuoși, să nu mintă și să nu înșele pe alții, să muncească și să fie mod­ești. Cât de bine am reușit o să judece cei în prea­jma cărora vor fi.

Dar noi am fost niște părinți de modă veche. Lumea din jurul nos­tru s‑a schim­bat între timp în priv­ința edu­cației copi­ilor. Văd că cei mai mulți părinți de azi con­sid­eră dis­ci­plina și struc­tura ca niște con­cepte anacron­ice, o ped­a­gogie înve­chită și cumva comu­nistă, pe care tre­buie s‑o uităm. În locul lor se instau­rează trep­tat răs­fățul și rezul­tatul său, plo­dul răzgâiat. Nu cred că tre­aba asta s‑a întâm­plat de curând, ci prob­a­bil în ultimii douăzeci de ani lucrurile au alunecat încet în direcția asta și ne-am trezit azi cu o nouă teorie de puer­i­cul­tură. Copilul nu tre­buie dis­ci­plinat, ci aju­tat să-și man­i­feste per­son­al­i­tatea, nu mai are nevoie de struc­tură, ci încu­ra­jat să exploreze. Poate că în lim­ba­jul încâl­cit al psi­hologilor asta o fi însem­nând ceva con­cret, dar în lumea reală ceea ce s‑a întâm­plat a fost că am creat gen­er­ații întregi de ego­cen­trici și năzuroși. Pen­tru că a potența per­son­al­i­tatea și a încu­raja explo­rarea lumii, fără să eșuezi într‑o totală bram­bu­re­ală edu­cațion­ală, nece­sită o pregătire psiho-pedagogică pe care nici cadrele didac­tice n‑o mai au, dar­mite părinții de azi.

O să spuneți că nu mă privește pe mine cum își educă fiecare copiii. Desigur că nu, dar dacă la capă­tul celor aprox­i­ma­tiv douăzeci de ani de trăit împre­ună cu părinții, junele devine cetățean cu care tre­buie să inter­acționez social, aș spune că am măcar drep­tul de a anal­iza rezul­tatele edu­cației. Și — din per­spec­tiva mea — lucrurile nu stau prea grozav. Văd prea puțină respon­s­abil­i­tate pen­tru pro­pri­ile acți­uni la gen­er­ați­ile tinere și prea mult interes pen­tru prezent, în detri­men­tul pro­pri­u­lui lor viitor. Ches­tia cu explo­ratul se tra­duce prin tend­ința de a alerga după cai verzi pe pereți, gata să sară dintr‑o com­panie în alta dacă li se pare mai intere­sant sau mai bine plătit. Prea puțini din­tre ei sunt pre­ocu­pați de ceea ce pun la temelia cari­erei lor pe ter­men lung și prea puțini se între­abă pe ce clădesc castelele de nisip ale iluzi­ilor pro­prii. Totul tre­buie să vină acum, aici. Mâine… nu știu, vor vedea ei.

Potențarea per­son­al­ității se man­i­festă prin îndrăzneala de a‑și exprima punctele de vedere și dor­ințele fără nici o auto­cen­zură, nici măcar aceea dic­tată de pro­priul interes. Sunt prea mulți tineri care întârzie în copilărie, neputându-se despărți de plăcerea lip­sei de respon­s­abil­i­tate, când totul li se cuvine și orice le este îngă­duit. Îi văd în com­panii și pe stradă, amuzanți și insolenți de la dis­tanță, îngri­joră­tor de nese­ri­oși din apropiere, con­vinși că viața e un fel de joc, un fel de Star­Craft în care ei cred că întot­deauna câștigă pen­tru că știu codurile de cheat­ing, sur­prinși și dezori­en­tați când se dovedește că s‑au înșe­lat. Con­trar aparențelor, lumea este din ce în ce mai puțin un teren de joacă și din ce în ce mai mult un câmp de luptă.

Și pe măsură ce tipul ăsta de per­son­al­i­tate crește ca pon­dere, atmos­fera de muncă se schimbă în com­panii. Nu ne era de ajuns că avem un antre­preno­riat hrăpăreț și incult eco­nomic, că ne-am creat un man­age­ment aro­gant și ade­sea incom­pe­tent, ne mai tre­buiau și niște anga­jați nepăsă­tori. Prea puțini mai au azi dor­ința reală a lucru­lui impor­tant și bine făcut în viața lor pro­fe­sion­ală — ser­vi­ciul e doar un loc de unde iei bani ca să te dis­trezi acum. De la workaholic-ii anilor '90 tre­cem către hedo­nis­mul de azi prea repede, prea brusc pen­tru binele economiei românești. Nu era nor­mal să ne trans­ferăm viața în cari­eră pro­fe­sion­ală, dar e egal dăună­tor să fim plezir­iști de meserie, tratând cu super­fi­cial­i­tate tot ceea ce nu aduce plăcerea ime­di­ată.

Și mă întorc de unde am început: nu vă mai răzgâi­ați copiii, pen­tru că nu le faceți un bine. Educați‑i învățându‑i struc­tura și dis­ci­plina autoim­pusă, respon­s­abil­i­tatea și dor­ința de a clădi temeinic. Le va fi de folos ca să lupte pen­tru un loc mai bun sub soare pen­tru ei înșiși. Și vă va fi și vouă de folos peste niște ani, când veți aștepta ca din munca lor să vă prim­iți pen­si­ile.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Augustin

    Ehehe, pe tema asta dis­cutând cred că mi-ar place să golesc o sti­clă de Put­erea Ursu­lui cu tine, pen­tru că prob­a­bil ar fi multe de zis…

    Grosso-modo luat, din punc­tul meu de vedere, aș zice că aproape ai drep­tate :). Sunt de acord că gen­er­ați­ile tinere au o teamă exager­ată în a‑și asuma respon­s­abil­ități („de oameni mari”), că par să se com­placă într‑o copilărie/adolescență pre­lun­gită arti­fi­cial. De acord și cu căutarea obsesivă a grat­i­ficării pe moment (obsesia lui acum) în detri­men­tul plan­i­ficărilor de durată.

    Cu ce nu sunt de acord… mai întâi că pari să com­plici tre­aba inutil, când spui că e nevoie de nu-știu-ce pregătire psiho-pedagogică pen­tru a fi un bun părinte/educator. Începe să sune a rocket sci­ence, nu ți se pare? Eu aș zice că atât atribuți­ile de părinte, cât și cele de edu­ca­tor (cul­tură gen­er­ală), sunt mai degrabă nat­u­rale, și că nu au nevoie de nimic altceva decât de un interes sin­cer vizavi de pro­prii urmași și un minim de curi­oz­i­tate vizavi de lumea în care trăim.

    Pe urmă, pari a pune un prea mare accent pe for­mal­ism (dis­ci­plină), în detri­men­tul abor­dărilor infor­male (explo­rarea pe cont pro­priu). Nu există o pălărie care să se potrivească tuturor, iar struc­turile impuse (car­ac­ter­is­tice abor­dărilor for­male) se lovesc inevitabil de această prob­lemă. În ace­lași timp, explo­rarea pe cont pro­priu are marele avan­taj că con­servă mult mai bine curi­oz­i­tatea nat­u­rală a copilu­lui, ceea ce nu e puțin lucru când e vorba de edu­cație.

    În ultimul para­graf pomenești un lucru intere­sant: „dis­ci­plina autoim­pusă”. Cu asta, da, sunt foarte de acord, pen­tru că-și are sursa în voința subiec­tu­lui, nu în coer­ciția unor fac­tori externi. Între­barea e, desigur, cum poți ajunge la auto-disciplină? Tu pari să sug­erezi că prin exer­sarea dis­ci­plinei la modul invol­un­tar (i.e. impusă), în timp ce eu pre­fer tatonările infor­male, expunerea la varii mod­ele, încu­ra­jarea unui interes man­i­fe­s­tat. Dar până la urmă sus­pectez că ambele căi pot duce atât la suc­ces, cât și la eșec. Totuși, poteca „mea” pare să fie mai lină și mai lip­sită de con­flicte…

    • Sorin Sfirlogea

      În loc de Put­erea Ursu­lui am luat un pahar de Shi­raz :wink:. Să tăifă­suim, zic.

      Mda, cred că ai drep­tate cu pregătirea psiho-pedagogică și-mi dau seama că n‑am for­mu­lat exact ce vroiam să spun. Nu ar tre­bui să faci o fac­ul­tate pen­tru a crește un copil, există multe exem­ple de oameni sim­pli care și-au edu­cat exem­plar copiii — vroiam să bat un apropo la tend­ința de a se folosi ter­meni din psi­holo­gia copilu­lui pen­tru a jus­ti­fica lipsa de pre­ocu­pare reală pen­tru edu­cația lui. Văd mulți părinți tineri care evită să se implice serios — une­ori nu e ușor deloc, îți con­sumă tim­pul, îți testează răb­darea și cal­mul — apelând la ter­mi­nologii sofisti­cate, care să le scuze dez­in­tere­sul.

      În priv­ința dis­ci­plinei aș zice că avem amân­doi drep­tate. Adică în primă fază nu te prea poți aștepta de la un copil la auto-impunerea dis­ci­plinei, prin natura lui e ten­tat să eludeze orice reg­ulă (eu așa găs­esc…). Mai apoi însă cred că tre­buie trep­tat înlă­tu­rată dis­ci­plina impusă în favoarea celei auto-impuse, pe măsură ce copilul creste și tre­buie să dev­ină tot mai respon­s­abil.

      Iar când zic dis­ci­plină (și aici cred că am fost cam ambiguu) nu mă refer la cea de tip mil­i­tar — ascultă comanda la mine! — ci la un set de reg­uli raționale și temeinic expli­cate, apli­cate cu con­sis­tență și insis­tență, care să creioneze setul de val­ori pe care îl vrei trans­mis copilu­lui (onesti­tate, o viața echili­brată și sănă­toasă, respec­tul pen­tru cei din jur etc). O ast­fel de dis­ci­plină nu exclude explo­rarea, exper­i­mentele, stim­u­la­rea intere­su­lui si curi­oz­ității, ci le sub­scrie unui cadru de prin­cipii și val­ori.

      Na, ca s‑a ter­mi­nat paharul de Shi­raz! 😆


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu