E di­mi­neață și strada e plină de ma­șini, obiș­nu­i­tul tra­fic ma­ti­nal. Mă opresc la un se­ma­for, sunt cam a treia ma­șină, apoi e verde și co­loana se mișcă. Cea pe care sunt eu îna­in­tează, cea­laltă nu. Trec pe lângă prima ma­șină de pe banda de ală­turi și văd o doamnă vor­bind la te­le­fon, ges­ti­culând ner­vos că­tre in­ter­lo­c­u­to­rul ne­vă­zut, ne­a­tentă la lu­mina verde a se­ma­fo­ru­lui. În spa­tele ei un cor de cla­xoane. După ce mă în­de­păr­tez pri­vesc îna­poi în oglinda re­tro­vi­zoare — doamna e tot acolo, nici nu s‑a mișcat.

Un ast­fel de in­ci­dent e mana ce­rească pen­tru tra­fic. Se cre­ază un spa­țiu su­pli­men­tar pe care îl poți va­lo­ri­fica, ac­ce­le­rând pu­țin. Nu e vorba de ma­nia vi­te­zei — cel pu­țin nu pen­tru mine — e vorba de a ajunge mai re­pede la des­ti­na­ție, de a scurta tim­pul pe­tre­cut în ma­șină. Deci ac­ce­le­rez, trec pe banda ră­masă li­beră din ca­uza doam­nei cu te­le­fo­nul și mă gân­desc că ghi­nio­nul ce­lor din spa­tele ei e no­ro­cul meu. Nu apuc să duc gân­dul la ca­păt că tre­buie să frâ­nez apă­sat: în­treaga co­loană s‑a oprit. Un­deva, mai în față, ză­resc un Fiat 500 care se stră­duie fără suc­ces să urce o bor­dură de câ­țiva cen­ti­me­tri ca să in­tre în tra­fic. Fi­e­care roată ne­go­ci­ază de câ­teva ori ur­cu­șul. Pe lângă mine, pe banda ală­tu­rată, trece în vi­teză doamna cu te­le­fo­nul. Nu în­tot­dea­una cei care se gră­besc ajung primii.

Re­nunț la banda mea și trec și eu pe cea­laltă, care pare să se miște mai re­pede. Îna­in­tez fe­ri­cit vreo două sute de me­tri, trec de Fi­a­tul care ob­tura tra­fi­cul și frâ­nez din nou, brusc. O Da­cie pa­puc, obo­sită de ani și în­căr­cată cu ma­te­ri­ale de con­struc­ție, iese fără sem­na­li­zare di­rect în fața mea și îna­in­tează ca mel­cul, gâ­fâind sub gre­u­ta­tea pro­priei ve­chimi. Din nou, tru­ism mur­phian, banda cea­laltă e cea care merge mai re­pede. Fi­a­tul flu­ieră pe lângă frus­tra­rea mea.

Un pri­e­ten mi‑a spus că nu are rost să fac toate ma­ne­vrele as­tea, pen­tru că în fi­nal tot atât timp îți ia in­di­fe­rent dacă te zbați sau dacă stai do­cil în co­loană. Te­o­re­tic are drep­tate. Prac­tic nu pot să ac­cept re­sem­na­rea. Câtă vreme mă mai ener­vez și în­cerc să mă îm­po­tri­vesc, mai am spe­ranță. Dacă aș re­nunța la ea, aș re­cu­noaște că-mi me­rit soarta ur­ban-bo­vină: un alt do­bi­toc care merge cu turma, di­mi­neața că­tre pă­șune, seara că­tre grajd.

Mo­rala? Nu există nici o me­todă de a eluda tra­fi­cul. Nu con­tează cât de tare te stră­dui, nu con­tează cât de în­demâ­na­tec ești. Există un tar­tor al tra­fi­cu­lui care te ur­mă­rește în­dea­proape, ob­servă ce în­cerci să faci ca să scapi și își am­pla­sează stra­te­gic dis­ci­po­lii, punându‑i în ca­lea fe­ri­ci­rii tale. Nu știi cine‑i sunt dis­ci­po­lii? Îți spun eu: ceilalți.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Ovidiu Oancea Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Ovidiu Oancea

    :))


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.