E dimineață și strada e plină de mașini, obișnuitul trafic matinal. Mă opresc la un semafor, sunt cam a treia mașină, apoi e verde și coloana se mișcă. Cea pe care sunt eu înaintează, cealaltă nu. Trec pe lângă prima mașină de pe banda de alături și văd o doamnă vorbind la telefon, gesticulând nervos către interlocutorul nevăzut, neatentă la lumina verde a semaforului. În spatele ei un cor de claxoane. După ce mă îndepărtez privesc înapoi în oglinda retrovizoare — doamna e tot acolo, nici nu s‑a mișcat.
Un astfel de incident e mana cerească pentru trafic. Se crează un spațiu suplimentar pe care îl poți valorifica, accelerând puțin. Nu e vorba de mania vitezei — cel puțin nu pentru mine — e vorba de a ajunge mai repede la destinație, de a scurta timpul petrecut în mașină. Deci accelerez, trec pe banda rămasă liberă din cauza doamnei cu telefonul și mă gândesc că ghinionul celor din spatele ei e norocul meu. Nu apuc să duc gândul la capăt că trebuie să frânez apăsat: întreaga coloană s‑a oprit. Undeva, mai în față, zăresc un Fiat 500 care se străduie fără succes să urce o bordură de câțiva centimetri ca să intre în trafic. Fiecare roată negociază de câteva ori urcușul. Pe lângă mine, pe banda alăturată, trece în viteză doamna cu telefonul. Nu întotdeauna cei care se grăbesc ajung primii.
Renunț la banda mea și trec și eu pe cealaltă, care pare să se miște mai repede. Înaintez fericit vreo două sute de metri, trec de Fiatul care obtura traficul și frânez din nou, brusc. O Dacie papuc, obosită de ani și încărcată cu materiale de construcție, iese fără semnalizare direct în fața mea și înaintează ca melcul, gâfâind sub greutatea propriei vechimi. Din nou, truism murphian, banda cealaltă e cea care merge mai repede. Fiatul fluieră pe lângă frustrarea mea.
Un prieten mi‑a spus că nu are rost să fac toate manevrele astea, pentru că în final tot atât timp îți ia indiferent dacă te zbați sau dacă stai docil în coloană. Teoretic are dreptate. Practic nu pot să accept resemnarea. Câtă vreme mă mai enervez și încerc să mă împotrivesc, mai am speranță. Dacă aș renunța la ea, aș recunoaște că-mi merit soarta urban-bovină: un alt dobitoc care merge cu turma, dimineața către pășune, seara către grajd.
Morala? Nu există nici o metodă de a eluda traficul. Nu contează cât de tare te strădui, nu contează cât de îndemânatec ești. Există un tartor al traficului care te urmărește îndeaproape, observă ce încerci să faci ca să scapi și își amplasează strategic discipolii, punându‑i în calea fericirii tale. Nu știi cine‑i sunt discipolii? Îți spun eu: ceilalți.
11:05
:))