Am auzit ieri un zvon cum că o cunoscută companie de IT trimite oameni acasă, destul de mulți, vreo treizeci. Persoana de la care mi‑a parvenit informația era foarte indignată și-mi spunea că îi vine să anunțe presa. Atâta doar că nu prea avea ce să le spună — în fond nu e nimic ilegal să închei niște contracte comerciale, în baza unor clauze precizate de la bun început. Pentru că — știm toți — piața IT e plină de aceasta practică, a angajărilor pe salariul minim pe economie la care se adaugă un contract de prestare servicii între firmă și un PFA. Eu însumi am fost în situația asta și pot să spun că înțeleg pe deplin toate aspectele întortocheate ale unei astfel de colaborări. Pe cât de convenabilă este angajarea, pe atât de neplăcută și abruptă este concedierea.
De fapt nici nu e o concediere propriu-zisă. Muncești în baza unui contract comercial dintre două entități juridice — tu și așa-zisul angajator — și ar trebui să știi asta de la bun început, doar că începi prin a cădea în mreaja dulcilor cuvinte ale celor de la resurse umane, care te asigură că e hârtia pe care o semnezi e doar o formalitate care ajută compania să îți dea mai mulți bani decât ar fi făcut‑o pe baza unui contract de muncă, în rest poți să te consideri ca și un veritabil angajat. Uneori, cinic, adaugă și cifra semnificativ mai mică a salariului net pe care l‑ar fi oferit dacă ar fi fost vorba de carte de muncă. Anesteziat de diferență, semnezi. Când vine vremea despărțirii privirile din ochii celor de la resurse umane devin însă reci și tăioase, explicându-ți cu precizie tehnică de specialist juridic că începând cu data de… se încheie contractul.
De ce ar da un furnizor de servicii IT oameni afară, e evident. Piața serviciilor IT este la pământ. Statul — guvernat de un bun prieten al patronului companiei — nu prea are bani pentru investiții. Fondurile europene nu vin cu prea mare ușurință. Firma poate fi supradimensionată, costurile ei poate sunt prea mari. Trebuie deci scăzute cheltuielile. Dacă ar fi angajat oamenii cu carte de muncă, ar fi trebuit să anunțe restructurări, să urmeze procedurile legale, o întreagă tevatură. Plata pe PFA îi scutește de tot deranjul procedural. Dincolo de aceste calcule seci, destinele unor oameni iau o turnură nedorită, aruncându‑i în masa tot mai consistentă a specialiștilor în implementări software care nu mai găsesc o piață pentru competențele lor. Vremea ERP-urilor și CRM-urilor a trecut, România nu mai are nevoie de informatică.
Nașul meu de cununie — un remarcabil ardelean — avea o vorbă pe cât de amuzantă, pe atât de adevărată. Spunea că viața e un butoi plin cu rahat care are deasupra un strat de două degete de miere. Dacă te repezi cu lingura cea mare și mănânci cu lăcomie, mierea se va termina curând și va trebui să înghiți rahat tot restul vieții tale. Un om chibzuit ia o linguriță și gustă în fiecare zi puțină miere, atât de multă cât să‑l hrănească și atât de puțină cât să îi ajungă toata viața. Am ținut minte această parabolă, deși n‑am reușit să‑i urmez înțelepciunea mereu. Uneori, tot mai des, mă opresc din cavalcada cotidiană și meditez la înțelesurile ei. Veniturile unui PFA sunt cu siguranță tentante, dacă îți asumi rahatul ce l‑ai putea înghiți când contractul se încheie brusc. Altminteri lingurița salariului pe carte de muncă poate fi o alternativă un pic mai convenabilă pe termen lung.
Undeva pe site-ul companiei respective există o pagină despre politica de resurse umane și de acolo afli că ei îți înțeleg nevoile, îți înțeleg așteptările, îți respectă și apreciază talentul și împreună veți reuși să construiți povești de succes. Amețit de înșiruirea promisiunilor, nici nu-ți dai seama de adevărul crud care ți se relevă cu o neașteptată sinceritate. Ceea ce ți se oferă nu este un loc de muncă, ci o poveste despre succes. Al lor. Povestea succesului tău trebuie s‑o construiești singur, dacă poți.
10:05
N‑as putea spunea ca sunt un fan al sistemului cu PFA insa e la mintea cocosului ca daca HR-ul iti pune pe masa 2 variante din care una e cu X% mai buna decat cealalta ar cam trebui sa-ti pui niste intrebari. Dar lacomia de regula intuneca judecata asa ca e de inteles ce se intampla.
P.S. Chiar si cu un contract de munca, ar fi primit un preaviz platit de 20 de zile si cam atat. Plus dreptul de a aplica pt somaj 😉
13:06
Ai fi surprins să vezi cât de naivi pot fi unii oameni care altminteri au o inteligență relativ ridicată. Eu am întâlnit mulți.
18:05
Stai puțin că nu-nțeleg — ce câștigă (ex-)angajatul dac-ar fi semnat un contract permanent standard? Compania tot l‑ar fi dat afară, poate c‑un preaviz mai lung (cât a fi luat să se parcurgă partea birocratică necesară) dar asta nu cred că l‑ar fi încălzit cine știe ce. Contractul dintre un angajat și angajator nu schimbă cu nimic realitățile pieței, faptul că compania nu mai are comenzi, deci nici nevoie de angajați care să le onoreze. Și-atunci? La ce‑i bună o birocrație stufoasă cu anunțat de restructurări și naiba mai știe ce altceva presupune „socialismul cu față umană”?
În opinia mea, cu cât e mai groasă legislatura care regulează piața muncii, cu atât trebuie întreținuți mai mulți paraziți — atât în rândurile celor care arbitrează (funcționari de Stat, celebri prin eficacitatea de care dau dovadă), cât și‑n rândurile agenților economici care se văd nevoiți să se protejeze angajând mai mulți juriști, avocați, etc. pentru a fi‑n stare să gestioneze un proces legislativ complex. E un loose-loose, pentru că și tânărul-inocent-proaspăt-angajat-în-curând-concediat pierde prin contribuția pe care e obligat să o facă la menținerea în viață a funcționarilor paraziți.
Cât despre metafora cu butoiu’… strategia optimă nu-mi pare a fi chibzuiala la extrasul din butoi, ci reținere la consumul de miere; care miere ar putea sta foarte bine‑n borcane curate, pe masă, extrasă fiind din hârdăul de-acu’ doar urât mirositor.
Al’fel spus, lasă tânărul să câștige cât de mult poate și cât de iute, și n‑are decât ca o dat’ ce se vede cu banu‑n mână să-și pună o parte din ei la ciorap, pentru zile negre, cum fi-vor cele când i se va arăta ușa companiei. Îi va fi mult mai ușor să se servească din propriul cont din bancă, decât să stea la cozi și să se roage de funcționari corupți pentru a i se acorda nu ș’ ce ajutor social. Dar, desigur, pentru asta are nevoie de o anumită disciplină și putere de a rezista tentației de a‑și risipi toți banii de-ndată ce‑i are — un lucru care depinde numai și numai de el, nu de altcineva.
20:05
Nu despre avantajele individuale încercam să povestesc, dar nici n‑am fost îndeajuns de explicit, gândindu-mă că toată lumea e familiară cu piața de muncă IT. Problema e că dacă dai afară mulți angajați cu carte de muncă trebuie să anunți oficial o restructurare și să compensezi cumva faptul că — fără să fie vina lor — oamenii rămân brusc fără venituri, iar statului îi produci cheltuieli de șomaj. Când lucrezi cu PFA poți să dai afară toată firma, că nu dai socoteală nimănui.
Obligațiile astea ale angajatorului ar putea să ți se pară excesive și chiar sunt într‑o economie normală, condusă de manageri educați și chibzuiți. În România însă lucrurile sunt departe de starea asta și se întâmplă des ca oamenii să fie angajați în vederea unor potențiale proiecte, pe care apoi firma nu le mai obține, deci valea! toată lumea acasă. Adesea oamenii ăia aveau un serviciu, poate nu cel mai bun din lume și l‑au lăsat ca să vină la promisiunile de cai verzi pe pereți ale unor manageri sau antreprenori iresponsabili. Managerii români își proiectează adesea incompetențele proprii asupra destinelor celor pe care îi conduc.
Iar metafora cu butoiul e doar o metaforă. Nu e vorba de mutat mierea in borcane — morala e că viața are multe lucruri neplăcute și mult mai puține din cele bune. Cumpătarea de a nu “arde” etapele, puterea de a nu te lăcomi să obții totul dintr‑o dată, stăruința de a clădi încet dar temeinic sunt — spune metafora — o mai înțeleaptă strategie de viață.
22:05
Da, Sorine, dar nu văd de ce te-ai baza pe Stat să arbitreze nivelele de incompetență dintre angajați și angajatori, când Statul însăși e campion la incompetență managerială.
Opinia mea e că cu cât e mai subțire buffer-ul dintre angajat și angajator, cu atât se reglează mai repede eventualele derapaje. De exemplu, angajează ditamai corporația 100 de programatori pentru implementarea eRomâniei v2013, oameni pe care‑i dă trei săptămâni mai târziu afară pen’ că s‑a schimbat ministru și ăsta nou nu mai e văr cu vice-președintele corporației? OK. 100 de oameni o să-njure printre dinți că au picat de fazani, după care se pun fain-frumos și-și caută altceva de lucru (eventual la locurile de unde au plecat, dacă mai au nevoie) și‑n tot acest timp, și mult după, spun la toți cunoscuții lor (din breaslă și nu numai) ce de căcat e ditamai corporația aia care-și tratează angajații la modul respectiv. În mod normal, corporația cu pricina ar trebui să aibă o problemă din a mai repeta o fază de genul acesta, și nu pentru că stă Garcea cu șapte rafturi de hârțoage perorând pe legaleză, ci pentru că orice IT-ist căruia‑i pasă de cariera sa va fi aflând de ce s‑antâmplat și va știi să pretindă garanții (contracte la termen, plătibile full-time dacă e să fie dat afară mai iute) managerilor ăia sclipitori de la ipotetica corporație.
Problema pe care o văd eu e că de fiecare dată când își bagă Statul coada se rup mecanismele astea de feedback, și oamenii încep să aibă așteptări de la Stat (i.e. să‑i plătească ajutor de șomaj, să‑i oblige pe angajatori la nu știu ce plăți compensatorii, etc.), în loc să-și bage pur și simplu mințile‑n cap și să devină olecuță mai înțelepți după o belea în care singuri s‑au băgat. Oamenii încep să se complacă în butoiașu cu rahat călduț oferit de Stat, în loc să facă eforturi de‑a ieși ei înșiși din găurile în care dau. Unde mai pui că și managerii ăia incompetenți au pregătită scuza ideală, trimițându‑l pe proaspătul concediat să se plângă la Stat (că doar acesta‑l protejează, nu‑i așa?), în loc să‑i fie teamă că o să‑l dea cu capu’ de toți pereții…
22:05
Hmmm, ai și tu dreptate într-un fel… Aș amenda totuși viziunea ta cu ceva mai multă educație făcută tinerilor în privința pieței de muncă. Majoritatea habar n‑au cum se negociază un contract și care sunt pericolele care îi pândesc, drept pentru care se reped ca berbecii cu capul înainte la prima ofertă mai apetisantă financiar.