Era prin ’83 când am vă­zut la Not­tara o piesă de tea­tru a lui Du­mi­tru Radu Po­pescu: Acești în­geri triști. În ro­lu­rile prin­ci­pale erau doi ac­tori mai pu­țin ce­le­bri atunci — Ho­ra­țiu Mă­lăele și Dana Do­garu — eu doar ce au­zi­sem de ei și m‑am dus pen­tru că lu­mea zi­cea că sunt foarte ta­len­tați. Așa a fost, mi‑a plă­cut mult po­ves­tea des­pre a doua șansă pe care re­fu­zăm să ne‑o mai dăm unii al­tora, cu toate că în vre­mu­rile ace­lea în­semna cu to­tul alt­ceva, era o no­țiune ipo­te­tică, li­vrescă, de vreme ce nu te bu­cu­rai nici de prima șansă, aceea de a te fi năs­cut. Dru­mul vie­ții îți era de­se­nat cu des­tulă pre­ci­zie după chiar prima ta răsuflare.

Dar nu des­pre asta vreau să vă po­ves­tesc. În chiar în­ce­pu­tul pie­sei o re­plică sa­vu­roasă a fă­cut sala să râdă, sub­li­ni­ată de umo­rul de acum bine cu­nos­cut al lui Ho­ra­țiu. Ci­neva îi arăta lui Ion, per­so­na­jul in­ter­pre­tat de Mă­lăele, o fe­meie fru­moasă — erau la o în­chi­pu­ită pe­tre­cere — și Ion n‑o re­marca din­tre toate, “uite, mă, aia, n‑o vezi?”, “care mă?”, “aia, mă, cu cio­rapi ne­gri…”, “care cu cio­rapi ne­gri, că atâ­tea poartă azi cio­rapi ne­gri că nu mai știi care e vă­duvă și care e curvă…”. Am râs și eu, dar mi‑a ră­mas în minte re­plica până azi, după trei­zeci de ani. În­țe­le­se­sem că apa­ren­țele pot în­șela, dar încă nu știam cât de mult.

Abia după mulți ani am vă­zut cum sce­no­gra­fia car­na­va­lescă co­bo­ară în stradă, trans­for­mând lu­mea din ju­rul meu până la schi­mo­no­sire. Urâ­țe­nia are azi șansa ei la pro­crea­ție, gra­ție in­dus­tri­i­lor fru­mu­se­ții ar­ti­fi­ci­ale me­nite să‑i mas­cheze de­fec­tele și să o facă să pară alt­ceva de­cât e. Merg pe stradă și văd în ju­rul meu ne­nu­mă­rate exem­pli­fi­cări ale kit­sch-ului, până la li­mita gro­tes­cu­lui sau a ri­di­culi­tă­ții, ma­chi­aje groase din fard ca o ten­cu­ială sub care se as­cund de­fecte, pri­viri fals lan­gu­roase pe sub gene ireal de lungi, haine în­demâ­na­tec cro­ite ca să as­cundă bu­rta lă­sată, pi­cio­rul prea gros, fun­dul prea mare. Urâ­ții se pot în­mulți, se­lec­ția na­tu­rală e încă o dată eludată.

Fe­me­ile sunt cam­pi­oa­nele di­si­mu­lă­rii, poate pen­tru că băr­ba­ții s‑au sal­vat în­tru­câ­tva de la cazna pre­fă­că­to­riei afir­mând că tre­buie să fie doar pu­țin mai fru­moși de­cât dracu’. Însă ele se luptă în fi­e­care zi, cu pro­pri­ile pu­teri și arme, să dea im­pre­sia că sunt mai fru­moase, mai ade­me­ni­toare, mai dezi­ra­bile de­cât sunt cu ade­vă­rat. Cum de-am ui­tat cu to­ții că tre­buia să ne sim­țim bine în pro­pria piele, că fru­mu­se­țea care o speli seara în baie n‑are nici un preț? Pen­tru că ade­vă­rata fru­mu­sețe a unei fe­mei o vezi di­mi­neața, când se tre­zește din somn. Dacă n‑o gă­sești fru­moasă atunci, n‑o iu­bești, iar far­du­rile și ma­chi­a­jul nu vor schimba asta.

Mi‑e greu să pri­cep ob­se­sia con­tem­po­rană pen­tru haine și cos­me­tice. Adică da, e nor­mal să te îm­braci ci­vi­li­zat, cu­rat, poate chiar ele­gant în anu­mite oca­zii, ca un gest de cur­toa­zie față de tine în­suți și cei­lalți, dar să trans­formi apa­ren­țele în prin­ci­pala pre­o­cu­pare a pro­priei vieți e ab­surd. Și to­tuși mi se pare că asta se în­tâm­plă tot mai mult — băr­bați și fe­mei se de­ghi­zează zil­nic, vân­zându-și re­ci­proc ima­gi­nea min­ci­noasă des­pre ceea ce nu sunt. Doar că din­colo de sce­no­gra­fia și co­re­o­gra­fia atentă se află in­di­vizi ne­si­guri de ei, ale că­ror te­meri se simt și se văd, ori­câte haine, par­fu­muri și far­duri ar purta. Din­colo de apa­rențe, un cu­plu de­vine și rămâne un cu­plu prin in­ti­mi­ta­tea nudă a pro­pri­i­lor cor­puri, dez­vă­lu­ite re­ci­proc în forma, mi­ro­sul și gus­tul ori­gi­nal — dacă chi­mia asta nu de­clan­șează o re­ac­ție re­ci­procă, toate cos­me­ti­cele din lume n‑or să fie de nici un folos.

Pen­tru că fru­mu­se­țea unui om nu vine doar din forme, ci mai ales din ener­gia care lo­cu­iește acel corp. În ab­sența spi­ri­tu­lui sun­tem doar niște co­chi­lii goale. Și ce im­por­tanță mai are dacă co­chi­lia goală poartă Ver­sace și mi­roase a Chanel?


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.