Era prin ’83 când am văzut la Nottara o piesă de teatru a lui Dumitru Radu Popescu: Acești îngeri triști. În rolurile principale erau doi actori mai puțin celebri atunci — Horațiu Mălăele și Dana Dogaru — eu doar ce auzisem de ei și m‑am dus pentru că lumea zicea că sunt foarte talentați. Așa a fost, mi‑a plăcut mult povestea despre a doua șansă pe care refuzăm să ne‑o mai dăm unii altora, cu toate că în vremurile acelea însemna cu totul altceva, era o noțiune ipotetică, livrescă, de vreme ce nu te bucurai nici de prima șansă, aceea de a te fi născut. Drumul vieții îți era desenat cu destulă precizie după chiar prima ta răsuflare.
Dar nu despre asta vreau să vă povestesc. În chiar începutul piesei o replică savuroasă a făcut sala să râdă, subliniată de umorul de acum bine cunoscut al lui Horațiu. Cineva îi arăta lui Ion, personajul interpretat de Mălăele, o femeie frumoasă — erau la o închipuită petrecere — și Ion n‑o remarca dintre toate, “uite, mă, aia, n‑o vezi?”, “care mă?”, “aia, mă, cu ciorapi negri…”, “care cu ciorapi negri, că atâtea poartă azi ciorapi negri că nu mai știi care e văduvă și care e curvă…”. Am râs și eu, dar mi‑a rămas în minte replica până azi, după treizeci de ani. Înțelesesem că aparențele pot înșela, dar încă nu știam cât de mult.
Abia după mulți ani am văzut cum scenografia carnavalescă coboară în stradă, transformând lumea din jurul meu până la schimonosire. Urâțenia are azi șansa ei la procreație, grație industriilor frumuseții artificiale menite să‑i mascheze defectele și să o facă să pară altceva decât e. Merg pe stradă și văd în jurul meu nenumărate exemplificări ale kitsch-ului, până la limita grotescului sau a ridiculității, machiaje groase din fard ca o tencuială sub care se ascund defecte, priviri fals languroase pe sub gene ireal de lungi, haine îndemânatec croite ca să ascundă burta lăsată, piciorul prea gros, fundul prea mare. Urâții se pot înmulți, selecția naturală e încă o dată eludată.
Femeile sunt campioanele disimulării, poate pentru că bărbații s‑au salvat întrucâtva de la cazna prefăcătoriei afirmând că trebuie să fie doar puțin mai frumoși decât dracu’. Însă ele se luptă în fiecare zi, cu propriile puteri și arme, să dea impresia că sunt mai frumoase, mai ademenitoare, mai dezirabile decât sunt cu adevărat. Cum de-am uitat cu toții că trebuia să ne simțim bine în propria piele, că frumusețea care o speli seara în baie n‑are nici un preț? Pentru că adevărata frumusețe a unei femei o vezi dimineața, când se trezește din somn. Dacă n‑o găsești frumoasă atunci, n‑o iubești, iar fardurile și machiajul nu vor schimba asta.
Mi‑e greu să pricep obsesia contemporană pentru haine și cosmetice. Adică da, e normal să te îmbraci civilizat, curat, poate chiar elegant în anumite ocazii, ca un gest de curtoazie față de tine însuți și ceilalți, dar să transformi aparențele în principala preocupare a propriei vieți e absurd. Și totuși mi se pare că asta se întâmplă tot mai mult — bărbați și femei se deghizează zilnic, vânzându-și reciproc imaginea mincinoasă despre ceea ce nu sunt. Doar că dincolo de scenografia și coreografia atentă se află indivizi nesiguri de ei, ale căror temeri se simt și se văd, oricâte haine, parfumuri și farduri ar purta. Dincolo de aparențe, un cuplu devine și rămâne un cuplu prin intimitatea nudă a propriilor corpuri, dezvăluite reciproc în forma, mirosul și gustul original — dacă chimia asta nu declanșează o reacție reciprocă, toate cosmeticele din lume n‑or să fie de nici un folos.
Pentru că frumusețea unui om nu vine doar din forme, ci mai ales din energia care locuiește acel corp. În absența spiritului suntem doar niște cochilii goale. Și ce importanță mai are dacă cochilia goală poartă Versace și miroase a Chanel?
Lasă un comentariu