Nu mai țin minte unde am citit cândva că există un fel de axiomă a presei contemporane în privința știrilor dramatice. N‑aș putea să vă redau exact sintagma, nici autorul ei, dar ideea de bază era că o tragedie este percepută diferit de public în funcție de locul unde s‑a produs și de numărul de victime. Cu cât mai departe de privitor s‑a petrecut nenorocirea, cu atât mai multe victime trebuie să fi avut pentru a‑l impresiona. Un om aflat în suferință chiar lângă noi ne impresionează mai mult decât unul aflat în celălalt capăt al lumii.
Celor ce mi-ar spune că e firesc am să le întorc vorba, întrebându‑i: de ce? Este suferința unui chinez mai neînsemnată decât a unui român de lângă tine? Nu avem un mijloc de a măsura intensitatea ei, nu se cuvine oare atunci să o presupunem demnă de respect? Sau poate că proximitatea sa ne facilitează transpunerea în postura de victimă, iar compasiunea noastră nu e chiar atât de altruistă, ci doar expresia compătimirii propriei noastre vulnerabilități? Se poate oare să simțim compasiune doar cu acele victime în locul cărora ne putem imagina?
Sâmbătă dimineața, la sala de fitness, ecranele televizoarelor aducea privitorilor imagini din toate colțurile pământului. Aici un documentar despre Africa, dincolo finala de la Roland Garros, puțin mai la dreapta e un meci de fotbal. Pe unul din ecrane, Realitatea TV pusese o știre pe binecunoscuta bandă galbenă a breaking news-ului: un avion românesc a aterizat de urgență la Roma. Nu prea multe alte informații, știrea era în curs de derulare, amănuntele de-abia soseau. Un tip solid s‑a apropiat de ecran privind cu atenție textul și imaginile — mi s‑a părut impresionat de eveniment și m‑am gândit că, uite, aeroportul Fiumiciono e îndeajuns de aproape pentru el ca să empatizeze cu potențiala tragedie. În contrast cu momentul grav, difuzoarele sălii de fitness răspândeau o muzică antrenantă căreia omul meu nu i‑a rezistat — privind veștile proaste de la Roma a început să se miște în ritmul muzicii. Fiumicino era, până la urmă, suficient de departe pentru el.
Mi-am spus că axioma presei senzaționale funcționează, am dovada chiar sub ochii mei. Și pe urmă mi-am amintit că văzusem cu puține zile înainte niște imagini din Lugoj, un accident auto suprins de o cameră de supraveghere. O femeie a fost lovită pe trotuar de o mașină — un accident grav și șocant, cu atât mai mult cu cât biata victimă era aparent în afara oricărui primejdii, ca pieton regulamentar. Din mașină au coborât cinci indivizi care s‑au suit imediat în altă mașină și au plecat fără să arunce măcar o privire. Proximitatea tragediei nu i‑a emoționat pe nici unul dintre ei.
Nu știu cum gândiți voi, eu însă i‑aș închide pe câte zece ani în pușcărie pe toți cei din mașina aia, pentru lipsa lor de compasiune față de un om aflat în suferință. Poate că n‑ar fi legal, dar moral socotesc că măsura ar fi justificată. Până la urmă șoferul a fost bineînțeles prins — un țigan care era beat și pe deasupra fără permis de conducere, pe care judecătorii din Lugoj s‑au gândit să‑l cerceteze în stare de libertate, iar cei din Timișoara l‑au reținut preventiv totuși pentru 29 de zile. Tare mi-ar place să văd o anchetă jurnalistică despre ocupația individului, de unde are BMW, cu ce bani l‑a cumpărat și de ce magistrații lugojeni vroiau să‑l trimită acasă — probabil trebuie să-mi pun pofta‑n cui pentru că răzbunarea țiganilor pe un astfel de jurnalist ar fi cruntă, așa că nimeni nu va îndrăzni. Din rațiuni pragmatice și mai ales contondente, axiomele jurnalismului de senzație nu se potrivesc și celui de investigație.
Lasă un comentariu