Dom­nul Crin An­to­ne­scu de­să­vâr­șește cu fi­e­care zi opera sa ca­pi­tală. Unii cred că se nu­mește Con­sti­tu­ția Ro­mâ­niei, dar se în­șe­ală amar­nic. Dom­nul Crin nu și-ar pierde vre­mea cu ast­fel de amă­nu­nte in­sig­ni­fi­ante pen­tru im­pre­sio­nanta sa sta­tură de om po­li­tic. El con­stru­iește te­me­i­nic, că­ră­midă cu că­ră­midă, edi­fi­ciul ma­rii sale ca­po­do­pere: ni­mi­cul po­li­tic. Ve­deți voi, dom­nul Crin iu­bește som­nul. Ni­mic nu‑i pare mai pre­sus de­cât această mi­nu­nată stare fi­zi­o­lo­gică, când își su­primă tem­po­rar con­ști­ența, abo­lește sen­si­bi­li­ta­tea și își în­ce­ti­nește func­ți­ile vie­ții po­li­tice, pen­tru a se de­dica in­te­gral țe­lu­lui său su­prem, ni­mi­cul. Ce poate fi mai gro­zav de atât: să ve­ge­tezi se­nin și plu­ti­tor într-un scaun de pre­șe­dinte, mo­ță­ind cu in­ter­mi­tențe, în­tre­rupt doar de pu­ți­nele oca­zii când vei vorbi po­po­ru­lui des­pre toate, dar mai ales des­pre ni­mic? Și tre­buie să re­cu­noaș­tem: când vine vorba des­pre ni­mi­curi im­por­tante, ni­mic nu‑i stă în cale ora­to­riei dom­nu­lui Crin.

Pen­tru ca ni­mic să nu‑i tul­bure se­rena me­di­ta­ție, dom­nul Crin a avut grijă ca în Con­sti­tu­ția ce îl va in­stala la Co­tro­ceni să fie cre­ate toate con­di­ți­ile ne­ce­sare. Nu va tre­bui să se gân­dească pe cine să pună pre­mier, pen­tru că le­gea îl va obliga să ac­cepte pro­pu­ne­rea par­ti­du­lui care are cele mai multe lo­curi în par­la­ment. Va fi obli­gat să nu­mească mi­niș­tri pro­puși de pre­mier, pen­tru ca să nu-și obo­sească au­guș­tii ne­u­roni apre­ci­ind va­loa­rea gu­ver­nan­ți­lor ță­rii, păs­trându-și to­tuși nes­min­tită pu­te­rea de a‑i cri­tica atunci când al­ții îi vor do­vedi drept min­ci­noși, hoți și co­rupți. În fond nu va fi nici­o­dată vina lui, pen­tru că el nu a pu­tut să‑i res­pingă. Nu va mai pu­tea cere ur­mă­ri­rea pe­nală a mi­niș­tri­lor și nici nu va mai pu­tea dis­pune sus­pen­da­rea aces­tora din func­ție, pen­tru că pre­șe­din­tele e im­par­țial ca tot ro­mâ­nul, deci nu se pri­cepe la ni­mic. Așa că ni­mic n‑o să i se poată im­puta, nici mă­car că a stat cu mâi­nile în sân, pen­tru că exact asta era treaba lui. Nu va mai pu­tea ini­ția un re­fe­ren­dum fără ac­cep­tul Par­la­men­tu­lui, deci n‑are de ce să-și obo­sească ge­ni­ala minte cu so­lu­ții pen­tru țară, pen­tru că el e pus acolo ca să facă ni­mic. Și pen­tru că dru­mu­rile sunt cam obo­si­toare pre­zența la re­u­niu­nile UE va fi ne­ce­sară doar în câ­teva si­tu­a­ții, iar dacă are să lip­sească și la alea, n‑are să fie — ați ghi­cit, nu‑i așa? — nimic.

Is­to­ria vie­ții lui Crin este un șir de ni­mi­curi. S‑a dat drept pro­fe­sor, de­pu­tat, mi­nis­tru și se­na­tor. În urma sa n‑a ră­mas ni­mic no­ta­bil, ni­mic me­mo­ra­bil, ni­mic care să con­teze. Iar lu­cra­rea de doc­to­rat, cea care îl va con­sa­cra ca cel mai mare im­pos­tor al Ro­mâ­niei mo­derne, este im­pos­tura pre­zi­den­ți­ală. Me­ti­cu­los și de­ter­mi­nat, Crin An­to­ne­scu se pre­gă­tește să doarmă la Co­tro­ceni, mă­car un man­dat, timp în care nu va avea ni­mic de fă­cut, ni­mic pen­tru care să dea seamă. Ni­mi­cul pare că este des­ti­nul său po­li­tic, pe care l‑a cul­ti­vat cu atâta stă­ru­ință în­căt — iată — e gata să se con­to­pească cu el, re­le­vându-ni-se tu­tu­ror în esența sa po­li­tică pură: ni­mi­cul absolut.


Comentează pe Facebook...


Răspuns pentru Carmen Stoian Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Carmen Stoian

    “Măi, Ceau­şescu era des­tul de de dreapta, dacă te gân­deşti tu bine, aşa…” — a spus D‑l An­to­ne­scu in tim­pul dis­cu­ti­i­lor de re­vi­zu­ire a con­sti­tu­tiei. Daca un om care a “stu­diat” is­to­ria poate emite ase­me­nea inep­tie ma in­do­iesc asu­pra ca­li­ta­ti­lor sale in­te­lec­tu­ale. Ai sur­pins ne­mai­po­me­nit “per­so­na­jul”, felicitari.

  2. Sorin Sfirlogea

    M‑aș fi mân­drit mai tare dacă ar fi fost vorba de ci­neva mai so­fis­ti­cat, mai greu de ghi­cit. Căcă­rău e ca o carte des­chisă pen­tru ori­cine vrea să vadă… 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.