Într‑o seară mă duceam spre casă cu mașina, adunându-mi răbdarea ca să îndur traficul de pe la ora șapte și, ca să-mi fie mai ușor, ascultam Europa FM. Cred că era încă Radu Constantinescu cu al său Drum cu prioritate și dezbătea cu altcineva — n‑am idee cine — despre scuzele inventate de șoferii români când se întâlnesc cu poliția. Și ca de obicei ascultătorii erau invitați să contribuie. Aici am să fac o paranteză: nu știu cum gândiți voi, dar eu nu mă prea înghesui să sun la radio și să-mi spun părerea. Adică nu că n‑aș avea una, dar mi se pare teribil de ușor să debitezi banalități și platitudini atunci când ești sub presiunea on-air-ului și cred că dificultatea de a face emisiuni live la radio stă tocmai în abilitatea de a gândi rapid și de a reacționa inteligent. Cum nu‑s pregătit pentru treaba asta, mă abțin. Lumea văd se descurcă bine mersi ignorându‑i pe alții mult mai inteligenți decât mine, deci nu cred că duce dorul părerilor mele.
Dar adevărul e că emisiunile astea live n‑ar avea nici un haz fără nenicii și tănticile care vor să se audă în efem. Așa a fost și în seara cu pricina, s‑a găsit îndată un flăcău care vroia să explice cu lux de amănunte cum venea tramvaiul din stânga, cum el a trecut puțin cam pe galben, iar polițistul l‑a tras pe dreapta că n‑a dat prioritate la tramvai, “aiurea, dom’ne, eram regulamentar sută la sută, cap de cretă zicea că-mi dă amendă, da’ am eu o tehnică beton cu polițiștii, îi iau tare și mă dau la ei, că‑s niște bandiți, stau și te pândesc prin toate colțurile”. A urmat altcineva care a zis că el nu face așa, le zice că să‑l scuze că se grăbește și uneori merge. Pe urmă o tanti ne‑a reeducat pe toți zicându-ne că, dacă greșești, plătești.
Acuma n‑or fi polițiștii de la rutieră ăi mai deștepți și culți oameni din lume, da’ pe cuvântul meu că nu cred să mai existe vreo minciună plauzibilă sau nu pe care să n‑o fi auzit deja. Și probabil că s‑or fi acrit și ei să audă aceleași zece-douăzeci de texte pe care le încearcă fiecare șofer, convins că el e primul care îi surprinde cu perspectiva asta nouă. Probabil ca așa cum avem noi bancuri cu ei, au și ei bancuri cu șoferi: “o știi, bă, pe aia cu ăla care nu dă prioritate și zice că se grăbește la spital?”, “e veche, am auzit una nouă, cu unu’ care zice că merge cu 120 prin oraș pentru se pișă pe el”, ‘și care‑i poanta?”, “poanta e să‑l ții de vorbă să vezi dacă chiar se scapă în pantaloni”, “hă, hă, hă, tare, oricum o dai tipu’ iese prost, dacă minte îi dai amendă, dacă nu minte se duce cu cracii pișați acasă”, “exact, frate!”.
Eu am renunțat la poveștile astea prefabricate. Când mă mai trage pe dreapta câte un polițist îl întreb calm ce ispravă am făcut — în cazul în care nu mi-am dat deja seama — și-mi recunosc vina. Pe urmă îi explic cât se poate de senin că nu-mi arde să rămân fără carnet, dar înțeleg că am greșit. În nouă cazuri din zece primesc carnetul înapoi împreună cu sfatul de a fi atent pe viitor. Eu mulțumesc frumos și plec. E atât de simplu.
Probabil că în urma mea polițistul îi povestește altuia: “era unu’ din ăla chill, care bagă texte de-alea de intelectual, mi‑a fost milă de el, prăpăditul!”
Lasă un comentariu