Într‑o seară mă du­ceam spre casă cu ma­șina, adu­nându-mi răb­da­rea ca să în­dur tra­fi­cul de pe la ora șapte și, ca să-mi fie mai ușor, as­cul­tam Eu­ropa FM. Cred că era încă Radu Con­stan­ti­ne­scu cu al său Drum cu pri­o­ri­tate și dez­bă­tea cu alt­ci­neva — n‑am idee cine — des­pre scu­zele in­ven­tate de șo­fe­rii ro­mâni când se în­tâl­nesc cu po­li­ția. Și ca de obi­cei as­cul­tă­to­rii erau in­vi­tați să con­tri­buie. Aici am să fac o pa­ran­teză: nu știu cum gân­diți voi, dar eu nu mă prea în­ghe­sui să sun la ra­dio și să-mi spun pă­re­rea. Adică nu că n‑aș avea una, dar mi se pare te­ri­bil de ușor să de­bi­tezi ba­na­li­tăți și pla­ti­tu­dini atunci când ești sub pre­siu­nea on-air-ului și cred că di­fi­cul­ta­tea de a face emi­siuni live la ra­dio stă toc­mai în abi­li­ta­tea de a gândi ra­pid și de a re­ac­ționa in­te­li­gent. Cum nu‑s pre­gă­tit pen­tru treaba asta, mă ab­țin. Lu­mea văd se des­curcă bine mersi ignorându‑i pe al­ții mult mai in­te­li­genți de­cât mine, deci nu cred că duce do­rul pă­re­ri­lor mele.

Dar ade­vă­rul e că emi­siu­nile as­tea live n‑ar avea nici un haz fără ne­ni­cii și tăn­ti­cile care vor să se audă în efem. Așa a fost și în seara cu pri­cina, s‑a gă­sit în­dată un flă­cău care vroia să ex­plice cu lux de amă­nu­nte cum ve­nea tram­va­iul din stânga, cum el a tre­cut pu­țin cam pe gal­ben, iar po­li­țis­tul l‑a tras pe dreapta că n‑a dat pri­o­ri­tate la tram­vai, “aiu­rea, do­m’ne, eram re­gu­la­men­tar sută la sută, cap de cretă zi­cea că-mi dă amendă, da’ am eu o teh­nică be­ton cu po­li­țiș­tii, îi iau tare și mă dau la ei, că‑s niște ban­diți, stau și te pân­desc prin toate col­țu­rile”. A ur­mat alt­ci­neva care a zis că el nu face așa, le zice că să‑l scuze că se gră­bește și une­ori merge. Pe urmă o tanti ne‑a re­e­du­cat pe toți zi­cându-ne că, dacă gre­șești, plătești.

Acuma n‑or fi po­li­țiș­tii de la ru­ti­eră ăi mai deș­tepți și culți oa­meni din lume, da’ pe cu­vân­tul meu că nu cred să mai existe vreo min­ciună pla­u­zi­bilă sau nu pe care să n‑o fi au­zit deja. Și pro­ba­bil că s‑or fi acrit și ei să audă ace­leași zece-do­uă­zeci de texte pe care le în­cearcă fi­e­care șo­fer, con­vins că el e pri­mul care îi sur­prinde cu per­spec­tiva asta nouă. Pro­ba­bil ca așa cum avem noi ban­curi cu ei, au și ei ban­curi cu șo­feri: “o știi, bă, pe aia cu ăla care nu dă pri­o­ri­tate și zice că se gră­bește la spi­tal?”, “e ve­che, am au­zit una nouă, cu unu’ care zice că merge cu 120 prin oraș pen­tru se pișă pe el”, ‘și care‑i poanta?”, “poanta e să‑l ții de vorbă să vezi dacă chiar se scapă în pan­ta­loni”, “hă, hă, hă, tare, ori­cum o dai tipu’ iese prost, dacă minte îi dai amendă, dacă nu minte se duce cu cra­cii pi­șați acasă”, “exact, frate!”.

Eu am re­nun­țat la po­veș­tile as­tea pre­fa­bri­cate. Când mă mai trage pe dreapta câte un po­li­țist îl în­treb calm ce is­pravă am fă­cut — în ca­zul în care nu mi-am dat deja seama — și-mi re­cu­nosc vina. Pe urmă îi ex­plic cât se poate de se­nin că nu-mi arde să rămân fără car­net, dar în­țe­leg că am greșit. În nouă ca­zuri din zece pri­mesc car­ne­tul îna­poi îm­pre­ună cu sfa­tul de a fi atent pe vi­i­tor. Eu mul­țu­mesc fru­mos și plec. E atât de simplu.

Pro­ba­bil că în urma mea po­li­țis­tul îi po­ves­tește al­tuia: “era unu’ din ăla chill, care bagă texte de-alea de in­te­lec­tual, mi‑a fost milă de el, pră­pă­di­tul!


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.