Viitorul sunt eu

Luni m‑am hotărât să încerc ceva nou: să renunț la mașină ori de câte ori pot. Am descoperit că aș putea să mă sui pe bici­cleta mea pli­a­bilă, să merg până la stația de auto­buz de pe DN1 (stau în Otopeni), apoi merg cu auto­buzul până la Băneasa și de acolo mă sui iar pe bici­cletă până la ser­vici. Zis și făcut. Prima încer­care a mers min­unat, cu excepția fap­tu­lui că — luni fiind — dru­mul cu auto­buzul a fost inter­minabil pe un DN1 sufo­cat de mașini. Plim­barea cu bici­cleta prin Herăstrău însă a com­pen­sat.

Seara a tre­buit să mă întorc pe aceeași cale. Din nou bici­cletă, apoi auto­buz. M‑am urcat pe la ușa din mijloc și am așezat bici­cleta pli­ată în spațiul liber de acolo. Auto­buzul era destul de pop­u­lat, plin cam pe jumă­tate. Pe două scaune ală­tu­rate unul de celălalt, doi indi­vizi dis­cu­tau între ei. Aveau niște fig­uri dubioase, abr­u­ti­zate, iar lim­ba­jul sub­linia impre­sia de gro­bian­ism. Se adresau unul celuilalt cu înjură­turi, păreau la limita să se ia la harță, apoi râdeau amân­doi gros și se grat­u­lau rec­i­proc: hai, bă, dă-te‑n morții mă-tii! Dintr-un motiv sau altul morții păreau să îi pre­ocupe foarte intens — aproape fiecare înjură­tură îi includea pe cei ce nu mai sunt.

Lumea din auto­buz părea nea­fec­tată de polu­area fon­ică a celor doi. Am privit împre­jur ca să eval­uez reacți­ile — nici una. Fiecare își vedea de tre­burile lui, ca și cum n‑ar fi auzit nimic. Mă gân­deam că ar tre­bui să le spun ceva celor doi, să opresc gunoiul care le ieșea pe gură, dar fără susținerea celor­lalți m‑am temut că lucrurile vor degen­era în vio­lențe fiz­ice din care sigur nu aș fi ieșit învingă­tor. Poate așa se petrec lucrurile în mod nor­mal în auto­buz — m‑am gân­dit — poate eu sunt cel nu știe care e nor­mal­i­tatea unei linii pre­orășenești…

La un moment dat unul din­tre ei îi spune celuilalt să‑i dea numărul lui Cristi, că‑i datore­ază bani. Pri­etenul a cău­tat în agenda tele­fonu­lui mobil a apăsat niște taste și i‑a dat tele­fonul să vor­bească.

- Alo, Cristi? Îți […] morții în gât, bă boule! Când îmi dai banii mei care ți i‑am dat? 'Tu-ți gura mă-tii de idiot, știi că te respect, da' banii tre' să mi‑i dai, dă-te‑n căcat!

Pri­etenul care îi furnizase tele­fonul șoptea ceva spre ure­chea liberă a celui care vor­bea.

- Da, bă — adăugă vor­bitorul, inspi­rat de șoaptele amicu­lui — să-ți mai zic ceva: îți iau morții la […]. Cum? Cine?!? Cristi… nu ești Cristi? Da' cine ești, bă?

Con­trariat, indi­vidul se întoarce spre pri­etenul său:

- Pe cine mi-ai dat, bă căcat­ule, să vorbesc?

- Unu' care mă enervează, dă‑l în […] mă-sii, că mer­ită înju­rat. Hai să‑l sunăm și pe Cristi.

- Dă-te jos din mașină, că am ajuns… îl sunăm după aia…

S‑au ridi­cat amân­doi. Tri­coul unuia din­tre ei avea pe piept o inscripție care m‑a îngrozit: Viitorul sunt eu.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Carmen Stoian

    Daca ai fost ingrozit de dis­cu­tia celor doi, incearca un exerci­tiu de imag­i­natie see you o con­vor­bire ase­m­ana­toare a unei dom­nisoare la tele­fon, pe strada, la o ora cand era foarte putina lume pe drum. Nu stiu cand se vor civ­i­liza cei din jurul nos­tru. Fac dru­mul Con­stanta Bucuresti si retur cam la 2 sap­ta­mani si de fiecare data sunt ingrozita de cat si mai ales de ce pot vorbi unii la tele­fon, inclu­siv soferii. In 2 ore si jumatate poti afla abso­lut orice vrei despre colegii de cala­to­rie. Ori­cat incerc see you casti, see you citit, sunt unii care vorbesc atat de tare, carora nu le pasa de cei din jur.

  2. Augustin

    Deci Crin și Viorel… fac pariu că pe Tra­ian îl avus­eseră la tele­fon…


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu