Luni m‑am hotărât să încerc ceva nou: să renunț la mașină ori de câte ori pot. Am descoperit că aș putea să mă sui pe bicicleta mea pliabilă, să merg până la stația de autobuz de pe DN1 (stau în Otopeni), apoi merg cu autobuzul până la Băneasa și de acolo mă sui iar pe bicicletă până la servici. Zis și făcut. Prima încercare a mers minunat, cu excepția faptului că — luni fiind — drumul cu autobuzul a fost interminabil pe un DN1 sufocat de mașini. Plimbarea cu bicicleta prin Herăstrău însă a compensat.
Seara a trebuit să mă întorc pe aceeași cale. Din nou bicicletă, apoi autobuz. M‑am urcat pe la ușa din mijloc și am așezat bicicleta pliată în spațiul liber de acolo. Autobuzul era destul de populat, plin cam pe jumătate. Pe două scaune alăturate unul de celălalt, doi indivizi discutau între ei. Aveau niște figuri dubioase, abrutizate, iar limbajul sublinia impresia de grobianism. Se adresau unul celuilalt cu înjurături, păreau la limita să se ia la harță, apoi râdeau amândoi gros și se gratulau reciproc: hai, bă, dă-te‑n morții mă-tii! Dintr-un motiv sau altul morții păreau să îi preocupe foarte intens — aproape fiecare înjurătură îi includea pe cei ce nu mai sunt.
Lumea din autobuz părea neafectată de poluarea fonică a celor doi. Am privit împrejur ca să evaluez reacțiile — nici una. Fiecare își vedea de treburile lui, ca și cum n‑ar fi auzit nimic. Mă gândeam că ar trebui să le spun ceva celor doi, să opresc gunoiul care le ieșea pe gură, dar fără susținerea celorlalți m‑am temut că lucrurile vor degenera în violențe fizice din care sigur nu aș fi ieșit învingător. Poate așa se petrec lucrurile în mod normal în autobuz — m‑am gândit — poate eu sunt cel nu știe care e normalitatea unei linii preorășenești…
La un moment dat unul dintre ei îi spune celuilalt să‑i dea numărul lui Cristi, că‑i datorează bani. Prietenul a căutat în agenda telefonului mobil a apăsat niște taste și i‑a dat telefonul să vorbească.
- Alo, Cristi? Îți […] morții în gât, bă boule! Când îmi dai banii mei care ți i‑am dat? ‘Tu-ți gura mă-tii de idiot, știi că te respect, da’ banii tre’ să mi‑i dai, dă-te‑n căcat!
Prietenul care îi furnizase telefonul șoptea ceva spre urechea liberă a celui care vorbea.
- Da, bă — adăugă vorbitorul, inspirat de șoaptele amicului — să-ți mai zic ceva: îți iau morții la […]. Cum? Cine?!? Cristi… nu ești Cristi? Da’ cine ești, bă?
Contrariat, individul se întoarce spre prietenul său:
- Pe cine mi-ai dat, bă căcatule, să vorbesc?
- Unu’ care mă enervează, dă‑l în […] mă-sii, că merită înjurat. Hai să‑l sunăm și pe Cristi.
- Dă-te jos din mașină, că am ajuns… îl sunăm după aia…
S‑au ridicat amândoi. Tricoul unuia dintre ei avea pe piept o inscripție care m‑a îngrozit: Viitorul sunt eu.
9:06
Daca ai fost ingrozit de discutia celor doi, incearca un exercitiu de imaginatie see you o convorbire asemanatoare a unei domnisoare la telefon, pe strada, la o ora cand era foarte putina lume pe drum. Nu stiu cand se vor civiliza cei din jurul nostru. Fac drumul Constanta Bucuresti si retur cam la 2 saptamani si de fiecare data sunt ingrozita de cat si mai ales de ce pot vorbi unii la telefon, inclusiv soferii. In 2 ore si jumatate poti afla absolut orice vrei despre colegii de calatorie. Oricat incerc see you casti, see you citit, sunt unii care vorbesc atat de tare, carora nu le pasa de cei din jur.
8:06
Deci Crin și Viorel… fac pariu că pe Traian îl avuseseră la telefon…