Mă gândeam așa, într‑o doară, la faptul că toți am avea dreptul la un acoperiș deasupra capului, ca parte a dreptului ăla fundamental la securitate personală, despre care ne place uneori să vorbim, când ne referim la lucrurile importante. În fond care este acel minim la care ar trebui să avem acces pentru a ne numi oameni? Un loc unde să trăim și dreptul de a munci pentru hrana de pe masă. Pare puțin, dar multora le lipsește chiar și atât. Și mă gândeam că o casă unde să trăiești e ceva ce nu-și permite oricine, ba chiar mulți se îndatorează pe mulți ani ca să o poată avea.
Și dacă te uiți mai bine vezi că locul în care trăiești e făcut din ciment și fier și lemn și că toate astea vin sau ar putea veni din resursele pământului pe care te-ai născut, deci sunt cumva și ale tale. Niște companii au extras roca, fierul și lemnul și le-au transformat în materiale de construcții, iar alte companii le-au așezat împreună și ți-au cerut mulți bani ca să te poți adăposti în casele astfel ridicate. Prețul e piperat, în funcție de orașul unde vrei să locuiești, deși în mod straniu piatra, fierul și lemnul nu au un preț chiar așa de diferit.
Mă gândeam așa, într‑o doară, că poate ar trebui să avem un fel de companii de utilități sociale, non-profit, care să ridice case pentru orice familie care pornește la drum. Materialele de construcții să fie produse de alte companii sociale și să nu aibă adaosuri comerciale, iar salariile zidarilor să fie fixe, nu raportat la unitatea de timp, ci la volumul de muncă. Să‑i plătim de pildă cu două mii de euro pentru o casă. Înțelegeți unde bat, un fel de șir de companii sau poate chiar una singură care să se ocupe de ridicat case.
Bine, dacă ești șmecher și nu vrei să stai într‑o casă simplă, n‑ai decât să chemi alți constructori — care n‑ar fi interzis să existe — să-ți facă piscină cu marmură de Carrara și baie cu faianță italiană. Dar pentru cei mai puțin mofturoși să existe chestia asta a casei construite la preț minimal. Fiecare familie ar primi o singură dată o casă la prețul ăsta mic. Nu știu cum ar trebui făcut cu burlacii — și ei ar trebui să primească în anumite condiții, în fine, nu fac acuma redactarea legii…
Nu zic că toată economia ar trebui să urmeze acest model, doar câteva lucruri, cele care reprezintă minimul de supraviețuire. Pentru că efortul de a obține chiar și acest minim e adesea prea mare pentru puterile multora, împingându‑i către disperare și un cronic pesimism, care îi duce la ură și răutate, din care izvorăște prostia. Nu e vorba de nici un ‑ism economic sau politic, doar de condiția noastră de oameni și de a muta drepturile fundamentale ale oricăruia dintre noi de pe hârtie în practică. O să mă întrebați ce se întâmplă cu moștenirile, ce facem când unii acumulează mai multe astfel de case, iar eu am să vă spun din nou că nu propun o lege, ci doar o temă de reflecție.
Pentru că mă gândeam așa, într‑o doară, că până la urmă o casă nu e totuși mare filozofie, e doar un spațiu unde ești apărat de frig și de ploaie. Probabil că n‑ar trebui să facem din el un țel al propriei vieți, nici să ne împăunăm cu opulența sa. Dacă fiecare familie ar primi un dram de teren și o casă simplă și trainică — ca drepturi pe care le are orice trăitor al pământului — poate că ar fi mai puțină încrâncenare în lume, mai puține spaime, mai multă speranță, mai multă aplecare spre pământ ca sursă a hranei zilnice. Mai multă simplitate. Nu știu dacă v‑ați gândit vreodată, dar e uimitor câte poate face un simplu acoperiș.
14:06
Mă întreb mai degrabă UNDE să fie casa, decât CUM să fie.
Așadar, primești o casă în locul în care te-ai născut, în locul în care ai domiciliul în buletin, în locul în care ai absolvit ultima școală?…
Cred că nu e nevoie să-ți amintesc că înainte de revoluție Bucureștiul era oraș închis..
Case ieftine există și acum prin sate, doar că nu vrea nimeni să se mute acolo. Sau ar vrea, cu banii de la oraș.
Nu te întreb dacă pe vremea ailaltă ai primit casă de la stat.
16:06
Prea pragmatic, prea politic. E doar un gând, nu un plan.
19:06
Ceva de genul ăsta… sunt sigur că se pot găsi diverse soluții, trebuie doar să ne întrebăm ce ar trebui să facem ca societate, ca să progresăm.
19:06
Cât se poate de adevărat, merită reflectat pe tema asta: câți dintre noi trăim din afaceri care se bazează pe prostia, neștiința sau disperarea altora…
15:06
Ar fi frumos dar din pacate azi inca foarte multi se hranesc see you suferinta altora.
11:06
https://sites.google.com/a/risd.edu/indigenous-architecture-2012/structures-landscapes/the-longhouse
Dacă e să te concentrezi pe minimul necesar atunci o chestie precum asta referită mai sus ar trebui să fie arhi-suficientă (doar a fost singura construcție folosită sute de ani de unele popoare). Dar n‑o să meargă — datorită stigmei sociale atașată…
22:06
Poate că e totuși un pic prea înapoi în timp. Ne-am obișnuit să avem o anume intimitate, renunțarea la ea e probabil dificilă.
7:06
N‑am nici o problemă ca oricine să se obișnuiască cu orice — pe banii lui. Pe banii tuturor aș prefera însă un conservatism feroce.
E drept, niște condiții prea spartane i‑ar putea determina pe unii să se supere pe sat și să‑i arunce‑n depresie, dar pe de altă parte mi‑e că niște condiții prea generoase n‑ar face decât să încurajeze lenea și delăsarea. Greu de tras o linie.
Dacă ai timp, uită-te la Being Flynn (http://www.imdb.com/title/tt0455323/) și vezi dacă ți se par chiar atât de departe de „longhouse” condițiile din adăposturile acelea?
8:06
O idee, Sorin, ar putea sa fie asta: Esti dezvoltator, bun, in loc de TVA-ul pe care statul il percepe bucuros, poti sa faci case sau blocuri de locuit in acelasi oras sau intr-un alt oras unde stabileste statul, nu mai departe de x km, pe terenul statului, locuinte pe care statul sa le poata inchiria pe sume modice catre familii nevoiase.