Există, desigur, un timp al jocului și un timp al maturității. Teoretic toți știm acest lucru — suntem învățați să anticipăm această clară separație — și ne așteptăm ca viața noastră să se împartă în mod firesc, natural, în aceste două anotimpuri ale propriei existențe. Începem prin a ne juca, pentru că aceasta e avanpremiera viitoarei noastre gravități, lucrurile serioase le exersăm mai întâi in glumă, prin joc. Suntem încurajați să experimentăm conjugarea lui a trebui, declinând joc-joacă.
Nu toate generațiile au avut aceeași trăire a acestor două anotimpuri. Eu aparțin uneia, dintre multe altele de atunci, care n‑a fost îngăduită prea mult jocului. Am avut mai puține ocazii să spun că eu vreau și mult mai multe să înțeleg că eu trebuie. Anotimpul jocului era scurt, plin de pilde utile pentru mai târziu, plin de reguli care prefațau constrângerile viitoare. Am învățat devreme că trebuie, că este obligatoriu și că toată lumea se așteaptă să devin matur, deci responsabil. La fel ca mine, ceilalți din generația mea. Lucrurile erau clare: mai intâi trebuia să dai dublu pentru a avea dreptul să primești înjumătățit, mai întâi trebuia să meriți înainte de a pretinde, mai întâi trebuia să accepți înainte de a avea o opinie. Munca era o obligație, ea îți dovedea maturitatea în fața celorlalți, era proba concludentă că ai lăsat în urmă anotimpul jocului și astfel dobândeai dreptul de a fi recompensat.
Azi multe lucruri s‑au schimbat. Timpul jocului stăruie îndelung în viața unui tânăr, încurajăndu‑l să întârzie în copilărie de aproape tot ce‑l înconjoară. Jocurile pentru computer de pildă sunt adaptate vârstelor, astfel încât poți să aluneci lin de la cinci ani până la treizeci fără să simți că e vremea să te oprești. Școala aproape că nu mai are obstacole majore, a ajunge student e doar o chestiune de dorință. Întreaga lume organizată prin legile consumerismului îi șoptește la ureche că e ok să dorească, să-și satisfacă tentația, că nu trebuie să se abțină. Chiar alături e banca și ea îi oferă bani împrumut ca să se joace mai departe — o să plătească mai târziu, nu e nici o grabă. Desigur la un moment dat apare în discuție și munca, dar e complet secundară, e o activitate pe care o poate simula pentru a primi banii necesari continuării jocului, deci trebuie să nu‑i consume mult timp și să fie cât mai generos recompensată. De pildă să fii manager e o opțiune foarte populară astăzi, pentru că un manager nu muncește — nu‑i așa? — dar are salariu mare. Și, într-un fel, a fi manager e tot un fel de joc de strategie, doar că e cu oameni adevărați. How cool is that?!?
Nu cred că viața ar trebui să fie doar muncă. Mă întreb doar dacă fără muncă poți să ai totuși o viață. Dacă în urma ta nu rămâne decât o dâră prelungă de ambalaje ale jocurilor pe care le-ai jucat, se poate spune că ai avut o viață? Unii spun că da, eu cred că nu. Sau poate că eu n‑am avut îndeajuns timp să mă joc…
9:06
Cred ca e important sa-ti placa modul cum iti petreci timpul si sa nu ai regrete ulterioare, de genul “ce-am facut cu viata mea” sau “cum mi-am pierdut timpul facand aia si aia”. Iar ca o umila opinie, nestiintifica de‑a dreptul, in general joaca e mai placuta pe moment decat munca. 😛
10:06
Și ar fi grozav dacă nu am depinde unii de alții ca să trăim. Doar că depindem, iar unii muncesc, alții îmbină munca și joaca și alții se joacă toată viața… Îngrijorător e că ultima categorie e în creștere. E la modă să nu te maturizezi.