Noaptea în care am devenit Rambo

Noap­tea aceea avea să devină una de pomină, dar habar nu aveam asta atunci când am stins lumina veio­zei și m‐am dus la cul­care. Nu‐mi era somn. Peste zi ați­pi­sem puțin, cam pe la orele prân­zu­lui, răs­tur­nat boie­rește în foto­liul meu con­for­ta­bil, prea scurt ca să con­teze ca timp, dar som­nul super­fi­cial fusese totuși odih­ni­tor, așa că la cea­sul acela târ­ziu de noapte nu sim­țeam nici urmă de obo­seală. Doar cea­sul care arăta deja unu și jumă­tate noap­tea mă con­vin­sese că e tim­pul să mă culc.

M‐am întins ușu­rel în pat, gri­juliu să nu o tre­zesc pe Car­men și m‐am gân­dit că o să dureze ceva până când voi adormi. La ce să mă gân­desc ca să mă ia repede som­nul? Tre­buie să fie ceva plic­ti­si­tor, care să mă adoarmă… Medi­tând la subiec­tul ăsta am obser­vat că prin puțina lumină care intra prin sti­cla uși­lor duble ale dor­mi­to­ru­lui a tre­cut o umbră. Hmmm… ciu­dat. Din­colo de uși, peste living, erau feres­trele casei, lumina venea din­spre afară răs­pân­dită difuz de becu­rile stâl­pi­lor de pe stradă. O umbră? Ce ar putea fi?

Apoi umbra s‐a repe­tat, de data asta în sens invers, ca și cum ceva sau cineva ar fi tra­ver­sat lumina îna­poi. Nu mi s‐a părut, mi‐am zis și am înce­put să rațio­na­li­zez situ­a­ția. O umbră atât de mare o face doar un obiect mare, dar în gră­dină nu e nimic așa de volu­mi­nos care să pen­du­leze cre­ând umbra. Dacă e cineva în gră­dină?

Noap­tea totul e negru, tene­bros și lugu­bru. Cineva e în gră­dină, deci. Ce ar putea să facă? De bună seamă să intre în casă. Am încer­cat să‐mi amin­tesc dacă lăsa­sem vreo fereas­tră des­chisă, dar îmi era impo­si­bil să fiu sigur. Neîn­târ­ziat tre­buia să trec la acțiune.

Am cobo­rât tip­til din pat, m‐am stre­cu­rat prin living cu pași moi și am intrat în bucă­tă­rie. În gând m‐am feli­ci­tat pen­tru că țineam supor­tul de cuțite de bucă­tă­rie la îndemână – știam exact unde era cuți­tul cel mare, de vreo 20 de cm, cu lama lată și bine ascuțită. Hoțul va afla pe pie­lea lui cât de bine taie. Am răsu­cit repede în mână cuți­tul, neho­tă­rât cum e mai bine să‐l țin ca să pară că mă pri­cep să‐l mânu­iesc, apoi m‐am hotă­rât la priza cla­sică din fil­mele cu Rambo, aia cu tăi­șul în jos.

M‐am întors în living, apropiindu‐mă de feres­tre. Pul­sul acce­le­rat îmi zvâc­nea în tâm­ple. Sim­țeam gus­tul sân­ge­lui, febra lup­tei – mă trans­for­mam într‐o mașină de ucis, exact ca Rambo. Din spa­tele per­de­le­lor pân­deam încor­dat orice miș­care din gră­dina lumi­nată slab de câteva becuri deco­ra­tive, din ace­lea care se încarcă cu celule solare. Unul din ele, chiar pe per­va­zul exte­rior al feres­trei arunca o geană de lumină peste spa­țiul din fața ușii de la gră­dină, locul unde mă aștep­tam să văd fiara umană care încerca să mă atace. N‐are cum să mă vadă prin dra­pe­rie, mi‐am zis și am aștep­tat încor­dat să‐și arate fața, simțindu‐mă ca în jun­gla vie­t­na­meză. Plă­nu­iam să apar brusc la geam, cu cuți­tul ridi­cat ame­nin­ță­tor și răc­nind ca un tur­bat, mus­cu­los și puter­nic ca Rambo, deter­mi­nat ca Ter­mi­na­tor, fio­ros ca Pre­da­tor. Ima­gi­nea mea îl va spe­ria și‐l va pune pe fugă, uitând vreo­dată că a vrut să‐mi intre în casă.

Aștep­tând să‐l văd apă­rând, am obser­vat pe becu­le­țul sfe­ric al deco­ra­ției de pe per­vaz o mus­culiță. Se invâr­tea năucă de colo‐colo, apoi a tra­ver­sat bul­bul becu­șo­ru­lui, făcând să treacă peste mine și peste întreaga cameră o umbră dis­pro­por­țio­nat de mare față de tru­pul ei minu­s­cul. Am dat la o parte per­deaua ca să văd mai bine gân­ga­nia și atunci, spe­ri­ată de miș­ca­rea bruscă, mus­culița a zbu­rat către întu­ne­ri­cul gră­di­nii.

Apoi Rambo, uci­ga­șul de mus­culițe, a ple­cat să facă nani, mul­țu­mit de sine și de încă o misiune înde­pli­nită. Bine­în­țe­les, mai întâi a pus cuți­tul la loc. Nu se știe când s‐ar putea să mai aibă nevoie de el. Mus­culițe duș­mă­noase pot apă­rea ori­când…


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Domnica Lupu

    Hm, n‐as zice, in fata copi­i­lor tre sa te pui asa cum esti. Pen­tru ca au sim­tul umo­ru­lui, le placi si mai mult!

  2. Sorin Sfirlogea

    Nu chiar, nepo­ti­lor tre­buie să le poves­tești cum ai fost un ade­va­rat erou 🙂

  3. Domnica Lupu

    Hihi, asta‐i buna pen­tru nepoti!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu