Noaptea în care am devenit Rambo

Noaptea aceea avea să dev­ină una de pom­ină, dar habar nu aveam asta atunci când am stins lumina veiozei și m‑am dus la cul­care. Nu-mi era somn. Peste zi ațipisem puțin, cam pe la orele prânzu­lui, răs­tur­nat boierește în fotoliul meu con­fort­a­bil, prea scurt ca să con­teze ca timp, dar som­nul super­fi­cial fus­ese totuși odi­h­n­i­tor, așa că la cea­sul acela târziu de noapte nu simțeam nici urmă de oboseală. Doar cea­sul care arăta deja unu și jumă­tate noaptea mă con­vins­ese că e tim­pul să mă culc.

M‑am întins ușurel în pat, gri­juliu să nu o trezesc pe Car­men și m‑am gân­dit că o să dureze ceva până când voi adormi. La ce să mă gân­desc ca să mă ia repede som­nul? Tre­buie să fie ceva plic­tisi­tor, care să mă adoarmă… Med­itând la subiec­tul ăsta am obser­vat că prin puțina lumină care intra prin sti­cla ușilor duble ale dor­mi­toru­lui a tre­cut o umbră. Hmmm… ciu­dat. Din­colo de uși, peste liv­ing, erau fer­e­strele casei, lumina venea din­spre afară răspân­dită difuz de becurile stâlpi­lor de pe stradă. O umbră? Ce ar putea fi?

Apoi umbra s‑a repetat, de data asta în sens invers, ca și cum ceva sau cineva ar fi tra­ver­sat lumina înapoi. Nu mi s‑a părut, mi-am zis și am început să rațion­al­izez situ­ația. O umbră atât de mare o face doar un obiect mare, dar în grăd­ină nu e nimic așa de volu­mi­nos care să pen­d­uleze creând umbra. Dacă e cineva în grăd­ină?

Noaptea totul e negru, tene­bros și lugubru. Cineva e în grăd­ină, deci. Ce ar putea să facă? De bună seamă să intre în casă. Am încer­cat să-mi amintesc dacă lăsasem vreo fer­eas­tră deschisă, dar îmi era imposi­bil să fiu sigur. Neîn­târziat tre­buia să trec la acți­une.

Am coborât tip­til din pat, m‑am stre­cu­rat prin liv­ing cu pași moi și am intrat în bucătărie. În gând m‑am felic­i­tat pen­tru că țineam supor­tul de cuțite de bucătărie la îndemână — știam exact unde era cuți­tul cel mare, de vreo 20 de cm, cu lama lată și bine ascuțită. Hoțul va afla pe pielea lui cât de bine taie. Am răsucit repede în mână cuți­tul, nehotărât cum e mai bine să‑l țin ca să pară că mă pri­cep să‑l mânui­esc, apoi m‑am hotărât la priza cla­sică din filmele cu Rambo, aia cu tăișul în jos.

M‑am întors în liv­ing, apropiindu-mă de fer­e­stre. Pul­sul accel­erat îmi zvâc­nea în tâm­ple. Simțeam gus­tul sân­gelui, febra luptei — mă trans­for­mam într‑o mașină de ucis, exact ca Rambo. Din spatele perdelelor pân­deam încor­dat orice miș­care din gră­d­ina lumi­nată slab de câteva becuri dec­o­ra­tive, din ace­lea care se încarcă cu celule solare. Unul din ele, chiar pe per­vazul exte­rior al fer­e­strei arunca o geană de lumină peste spațiul din fața ușii de la grăd­ină, locul unde mă aștep­tam să văd fiara umană care încerca să mă atace. N‑are cum să mă vadă prin draperie, mi-am zis și am aștep­tat încor­dat să-și arate fața, simțindu-mă ca în jungla viet­nameză. Plănuiam să apar brusc la geam, cu cuți­tul ridi­cat amenință­tor și răc­nind ca un tur­bat, mus­cu­los și put­er­nic ca Rambo, deter­mi­nat ca Ter­mi­na­tor, fioros ca Preda­tor. Imag­inea mea îl va spe­ria și‑l va pune pe fugă, uitând vre­o­dată că a vrut să-mi intre în casă.

Aștep­tând să‑l văd apărând, am obser­vat pe beculețul sferic al dec­o­rației de pe per­vaz o mus­culiță. Se invârtea năucă de colo-colo, apoi a tra­ver­sat bul­bul becușoru­lui, făcând să treacă peste mine și peste întreaga cameră o umbră dis­pro­porționat de mare față de trupul ei minus­cul. Am dat la o parte perdeaua ca să văd mai bine gân­ga­nia și atunci, spe­ri­ată de miș­carea bruscă, mus­culița a zbu­rat către întuner­icul gră­dinii.

Apoi Rambo, uci­gașul de mus­culițe, a ple­cat să facă nani, mulțu­mit de sine și de încă o mis­i­une îndeplin­ită. Bineînțe­les, mai întâi a pus cuți­tul la loc. Nu se știe când s‑ar putea să mai aibă nevoie de el. Mus­culițe dușmănoase pot apărea oricând…


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Domnica Lupu

    Hm, n‑as zice, in fata copi­ilor tre sa te pui asa cum esti. Pen­tru ca au sim­tul umoru­lui, le placi si mai mult!

  2. Sorin Sfirlogea

    Nu chiar, nepotilor tre­buie să le povestești cum ai fost un ade­varat erou 🙂

  3. Domnica Lupu

    Hihi, asta‑i buna pen­tru nepoti!


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu