De când folosesc transportul în comun combinat cu bicicleta, experiențele mele sociale s‑au îndesit. Asta e și bine, e și rău. E bine pentru că te raportezi la realitate, căci atunci când vezi lumea doar prin parbrizul automobilului riști să-ți formezi o imagine șablonardă despre cei din jur, să îi depersonalizezi treptat și să le atribui etichete eronate. E rău pentru că lumea înconjurătoare îți înfățișează uneori niște studii de caz care te fac să te gândești că e imposibil ca societatea românească să se vindece vreodată de spaime și prostie. Uneori e amuzant. Din când în când e, de fapt, foarte trist.
Zilele trecute o femeie de vreo cincizeci de ani a suferit o criză în autobuz. Lumea s‑a cam panicat și a strigat la șofer să oprească și să cheme salvarea. Așteptând intervenția medicală, mă uitam la femeia foarte corpolentă și încercam să înțeleg ce i se întâmplă. Spunea ceva despre inimă, că i‑a amorțit complet piciorul drept, că n‑a mai pățit asta. Era panicată, se agita într-una, încercând să se ridice și izbucnind într-un plâns straniu — ca un râs nervos — când constata că nu se poate sprijini în piciorul amorțit. Cei din jur evitau să o privescă direct, uitându-se stingheriți pe geam la traficul de pe stradă. Șoferul stătea pe trotuar și din când în când striga către ea “haideți, doamnă, că vin acuși!”, referindu-se la ambulanță.
M‑am dus să vorbesc cu ea, era complet surprinsă de intervenția mea și s‑a oprit din văicăreli ca să mă asculte. Am încercat să‑i explic că dacă are într-adevăr probleme cu inima, agitația îi va face și mai rău și — dacă nu vrea să agraveze situația — ar fi bine să se liniștească și să aștepte ambulanța. “Da’ nu mi s‑a mai întâmplat niciodată așa ceva”, a izbucnit după ce eu am terminat de vorbit. “Păstrați-vă calmul, e singurul lucru pe care îl puteți face deocamdată”, i‑am zis cu un ton ușor răstit, privind‑o cu severitatea aia pe care o arăți copiilor neastâmpărați și femeia s‑a mai foit de vreo două ori pe scaun, apoi a tăcut și a așteptat ambulanța. După douăzeci de minute de așteptare au apărut și au preluat‑o — între timp amorțeala îi mai dispăruse și au putut să o așeze într-un scaun cu rotile.
În altă zi o bătrână de pe la țară, cine știe de prin ce sat din împrejurimi, a urcat în autobuz cu greu. Avea niște picioare crăcănate și mergea legănându-se caraghios de pe parte pe alta, exact cum merg rațele. Nu prea părea să țină cont de cei din jur și de faptul că n‑avea unde să se balanseze printre ei — înainta hotărâtă printre pasagerii din autobuz, izbindu‑i în timp ce se legăna și făcându-și astfel loc. Credeam că se străduie să ajungă la vreun scaun liber, dar ținta ei era să ajungă în față, unde și‑a lipit fața de geamul despărțitor al șoferului, agățându-se de o bară cu degete deformate de reumatism. Ce‑o fi căutat rața în față?
Am văzut și o altă femeie în vârstă care, după ce a urcat în autobuz, își rotea capul la stânga și la dreapta până a zărit un loc liber pe un scaun. După ce l‑a ochit s‑a repezit spre el cu disperare, ca o gaie care se prăbușește din înaltul cerului asupra pradei sale — nimic din ce‑i stătea în cale n‑a contat, a călcat pe picioarele unui tip, s‑a încurcat în poșeta unei femei și mai-mai să aterizez cu nasul în podea din cauza unui bagaj pus pe podea, pe care nu‑l observase. Culmea era că n‑avea nici un fel de concurență la scaunul acela, nimeni nu încerca să se așeze pe el, dar avea în ea disperarea celei care trăiește cu spaima că ea “n‑are să prindă”, ei “n‑o să‑i ajungă”. După ce s‑a așezat confortabil, a privit satisfăcută în jur, a scos un card de abonament și i‑a zis unei fete tinere care stătea în picioare, lângă ea: “mamă, nu vrei tu să-mi dai și mie cu ăsta la aparat?”.
Nu poți să faci nimic împotriva beteșugurilor pe care le aduce vârsta. Dar mi-ar fi plăcut să cred că înțelepciunea crește o dată cu trecerea timpului.
Lasă un comentariu