De când fo­lo­sesc trans­por­tul în co­mun com­bi­nat cu bi­ci­cleta, ex­pe­rien­țele mele so­ci­ale s‑au în­de­sit. Asta e și bine, e și rău. E bine pen­tru că te ra­por­tezi la re­a­li­tate, căci atunci când vezi lu­mea doar prin par­bri­zul auto­mo­bi­lu­lui riști să-ți for­mezi o ima­gine șa­blo­nardă des­pre cei din jur, să îi de­per­so­na­li­zezi trep­tat și să le atri­bui eti­chete ero­nate. E rău pen­tru că lu­mea în­con­ju­ră­toare îți în­fă­ți­șează une­ori niște stu­dii de caz care te fac să te gân­dești că e im­po­si­bil ca so­ci­e­ta­tea ro­mâ­nească să se vin­dece vreo­dată de spaime și pros­tie. Une­ori e amu­zant. Din când în când e, de fapt, foarte trist.

Zi­lele tre­cute o fe­meie de vreo cinci­zeci de ani a su­fe­rit o criză în auto­buz. Lu­mea s‑a cam pa­ni­cat și a stri­gat la șo­fer să oprească și să cheme sal­va­rea. Aș­tep­tând in­ter­ven­ția me­di­cală, mă ui­tam la fe­meia foarte cor­po­lentă și în­cer­cam să în­țe­leg ce i se în­tâm­plă. Spu­nea ceva des­pre inimă, că i‑a amor­țit com­plet pi­cio­rul drept, că n‑a mai pă­țit asta. Era pa­ni­cată, se agita într-una, în­cer­când să se ri­dice și iz­bu­c­nind într-un plâns stra­niu — ca un râs ner­vos — când con­stata că nu se poate spri­jini în pi­cio­rul amor­țit. Cei din jur evi­tau să o pri­vescă di­rect, ui­tându-se stin­ghe­riți pe geam la tra­fi­cul de pe stradă. Șo­fe­rul stă­tea pe tro­tuar și din când în când striga că­tre ea “hai­deți, doamnă, că vin acuși!”, re­fe­rindu-se la ambulanță.

M‑am dus să vor­besc cu ea, era com­plet sur­prinsă de in­ter­ven­ția mea și s‑a oprit din vă­i­că­reli ca să mă as­culte. Am în­cer­cat să‑i ex­plic că dacă are într-ade­văr pro­bleme cu inima, agi­ta­ția îi va face și mai rău și — dacă nu vrea să agra­veze si­tu­a­ția — ar fi bine să se li­niș­tească și să aș­tepte am­bu­lanța. “Da’ nu mi s‑a mai în­tâm­plat nici­o­dată așa ceva”, a iz­bu­c­nit după ce eu am ter­mi­nat de vor­bit. “Păs­trați-vă cal­mul, e sin­gu­rul lu­cru pe care îl pu­teți face deo­cam­dată”, i‑am zis cu un ton ușor răs­tit, privind‑o cu se­ve­ri­ta­tea aia pe care o arăți co­pi­i­lor neas­tâm­pă­rați și fe­meia s‑a mai foit de vreo două ori pe scaun, apoi a tă­cut și a aș­tep­tat am­bu­lanța. După do­uă­zeci de mi­nute de aș­tep­tare au apă­rut și au preluat‑o — în­tre timp amor­țe­ala îi mai dis­pă­ruse și au pu­tut să o așeze într-un scaun cu rotile.

În altă zi o bă­trână de pe la țară, cine știe de prin ce sat din îm­pre­ju­rimi, a ur­cat în auto­buz cu greu. Avea niște pi­cioare cră­că­nate și mer­gea le­gă­nându-se ca­ra­ghios de pe parte pe alta, exact cum merg ra­țele. Nu prea pă­rea să țină cont de cei din jur și de fap­tul că n‑avea unde să se ba­lanseze prin­tre ei — îna­inta ho­tă­râtă prin­tre pa­sa­ge­rii din auto­buz, izbindu‑i în timp ce se le­găna și fă­cându-și ast­fel loc. Cre­deam că se stră­duie să ajungă la vreun scaun li­ber, dar ținta ei era să ajungă în față, unde și‑a li­pit fața de gea­mul des­păr­ți­tor al șo­fe­ru­lui, agă­țându-se de o bară cu de­gete de­for­mate de re­u­ma­tism. Ce‑o fi că­u­tat rața în față?

Am vă­zut și o altă fe­meie în vâr­stă care, după ce a ur­cat în auto­buz, își ro­tea ca­pul la stânga și la dreapta până a ză­rit un loc li­ber pe un scaun. După ce l‑a ochit s‑a re­pe­zit spre el cu dis­pe­rare, ca o gaie care se pră­bu­șește din îna­l­tul ce­ru­lui asu­pra pra­dei sale — ni­mic din ce‑i stă­tea în cale n‑a con­tat, a căl­cat pe pi­cioa­rele unui tip, s‑a în­cur­cat în poșeta unei fe­mei și mai-mai să ate­ri­zez cu na­sul în po­dea din ca­uza unui ba­gaj pus pe po­dea, pe care nu‑l ob­ser­vase. Cul­mea era că n‑avea nici un fel de con­cu­rență la sca­u­nul acela, ni­meni nu în­cerca să se așeze pe el, dar avea în ea dis­pe­ra­rea ce­lei care tră­iește cu spaima că ea “n‑are să prindă”, ei “n‑o să‑i ajungă”. După ce s‑a așe­zat con­for­ta­bil, a pri­vit sa­tis­fă­cută în jur, a scos un card de abo­na­ment și i‑a zis unei fete ti­nere care stă­tea în pi­cioare, lângă ea: “mamă, nu vrei tu să-mi dai și mie cu ăsta la aparat?”.

Nu poți să faci ni­mic îm­po­triva be­te­șu­gu­ri­lor pe care le aduce vâr­sta. Dar mi-ar fi plă­cut să cred că în­țe­lep­ciu­nea crește o dată cu tre­ce­rea timpului.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.