De când mă știu am avut ne­du­me­riri față de ideea de ta­tuaj. Ceva mi s‑a pă­rut fun­damen­tal greșit, poate pen­tru că edu­ca­ția mea oa­re­cum mai tra­di­țio­na­listă m‑a în­cu­ra­jat să gân­desc așa sau poate că sunt alte mo­tive, de care nu sunt pe de­plin con­ști­ent. Cert e că nici­o­dată nu m‑am ima­gi­nat pur­tând pe pro­pria piele cu­vinte sau ima­gini de vreun fel și, dacă azi pot în­țe­lege mof­tul de a avea un mic sim­bol pe câ­țiva cen­ti­me­tri pă­trați de corp, rămân com­plet opac la ideea de a ta­tua pie­lea în su­pra­fețe ce amin­tesc de fres­cele unei mâ­năs­tiri bu­co­vi­nene. Îl as­cul­tam cu ceva timp în urmă pe un in­di­vid oa­re­care — un cli­ent al sa­lo­nu­lui LA Ink, cel po­pu­la­ri­zat pe ca­na­lele Di­sco­very într-un soi de se­rial des­pre moda în ta­tu­aje — cum ex­plica des­pre mul­ti­tu­di­nea de in­scrip­ții si ima­gini de pe cor­pul său și des­pre sem­ni­fi­ca­ția lor: o is­to­rie a mo­men­te­lor im­por­tante din viața lui, ce­le­brate prin câte un ta­tuaj care să‑i rea­min­tească des­pre în­vă­ță­min­tele pe care le‑a do­bân­dit atunci. Nu m‑am pu­tut îm­pie­dica să nu-mi spun în gând că era mai sim­plu să-și facă un cont de Fa­ce­book, dacă nu‑l ajută ți­ne­rea de minte.

Am și niște în­gri­jo­rări me­di­cale: e oare să­nă­tos să-ți van­da­li­zezi pie­lea prin ta­tu­aje? Mă gân­desc la vic­ti­mele in­cen­di­i­lor, care se aleg cu pie­lea arsă într‑o pro­por­ție mai mare și care nu su­pra­vie­țu­iesc toc­mai pen­tru că o prea mare parte a in­ter­fe­ței cu ex­te­ri­o­rul este dis­trusă. Pen­tru că — știm toți — în­tre noi și res­tul uni­ver­su­lui stă doar această fra­gilă ar­mură or­ga­nică. Ta­tuat din cap până în pi­cioare, poți spune că mai func­țio­nezi nor­mal din punct de ve­dere fi­zi­o­lo­gic? Me­rită să-ți riști să­nă­ta­tea pen­tru a con­semna o ima­gine pe pro­pria piele?

În vre­mea co­pi­lă­riei mele ta­tu­a­jele nu prea exis­tau. Re­gi­mul co­mu­nist nu în­gă­duia ge­nul ăsta de ma­ni­fes­tare so­ci­ală. Sin­gu­rele pse­udo-ta­tu­aje erau fă­cute cu in­stru­mente ru­di­men­tare, pen­tru că ară­tau ca și cum ar fi fost de­se­nate cu cre­ioane chi­mice pe pie­lea pur­tă­to­ru­lui. Pu­teai ve­dea pe an­te­bra­țele unor șo­feri de ca­mion ini­mi­oare stră­punse de o să­ge­ată și un nume de Ma­ri­cică sub ele, semn al unei pre­su­puse fi­de­li­tăți eterne, acor­dată ne­con­di­țio­nat. Nu știu ce se în­tâm­pla când re­la­ția cu Ma­ri­cica se des­trăma, dar pre­su­pun că amo­re­zul ta­tuat avea oa­rece re­mu­ș­cări că s‑a gră­bit cu imor­ta­li­za­rea atât de de­fi­ni­tivă a nu­me­lui ale­sei ini­mii sale. Cei mai ta­tu­ați erau însă in­frac­to­rii re­ci­di­viști — ca și acum, exista o ca­te­go­rie so­ci­ală care nu se pu­tea în­ca­dra în nor­mele so­ci­e­tă­ții și ajun­gea in­va­ri­a­bil după gra­tii, de unde erau eli­be­rați vre­mel­nic, până la ur­mă­toa­rea is­pravă, pen­tru așa-zisă bună pur­tare sau în urma vre­u­nui de­cret de gra­ți­ere dat de Ceau­șescu. Pen­tru ei re­gi­mul nu era la fel de vi­gi­lent în pri­vința ta­tu­a­je­lor, în fond ori­cum erau în afara so­ci­e­tă­ții, de ce să-și mai iro­sească tim­pul în­cer­când să‑i aducă în li­mi­tele nor­me­lor so­ci­ale ale epo­cii? Așa că în puș­că­rie ta­tu­a­jele erau nu doar un moft, ci o mo­da­li­tate de a afișa apar­te­nența la un grup sau de a‑l face pe de­ți­nă­tor mai fioros.

Nici azi nu s‑a schim­bat mare lu­cru în pri­vința puș­că­ri­a­și­lor. Ta­tu­a­jele sunt la fel de pre­zente, doar că sim­bo­lis­tica lor e mai so­fis­ti­cată. Cla­nu­rile au logo-uri și slo­gane spe­ci­fice, pen­tru ca mar­ke­tin­gul și‑a fă­cut loc și aici. Un clan e un brand și, la fel cu orice brand, îm­pru­mută pur­tă­to­ru­lui iden­ti­tate prin sim­pla sa afi­șare. Într-un re­gim po­li­tic per­mi­siv, așa cum e ori­gi­nala noas­tră de­mo­cra­ție, alte gru­puri au sim­țit ne­voia de iden­ti­fi­care vi­zu­ală, de pildă ro­c­ke­rii și mo­to­ci­cliș­tii. Mulți din­tre ei sunt sem­ni­fi­ca­tiv mai in­te­li­genți de­cât mar­de­ia­șii de car­tier sau ra­ke­ții pro­fe­si­o­niști, dar ten­ta­ția de a spune tu­tu­ror că­rui grup apar­țin pare a fi mai mare de­cât ne­voia de a se de­o­sebi de prostime.

Pe urmă mai e o ches­tie care n‑o pri­cep: multe ta­tu­aje, mai ales ale ce­lor care sunt îm­pă­ti­miți, se gă­sesc pe părți ale cor­pu­lui care nu sunt vi­zi­bile atunci când se află în pu­blic. Ta­tu­aje pe spate, pe ab­do­men, pe coapse.. toate as­tea rămân des­ti­nate cui? Sunt me­saje că­tre cine? Sunt doar pen­tru ei în­șiși? Și cum func­țio­nează asta: se dez­bracă acasă și se duc în baie să se ad­mire în oglindă? Zău că nu pricep…

Tot ce pot să spun e că ni­mic nu mi se pare su­fi­cient de im­por­tant în viața unui om în­cât să me­rite să fie men­țio­nat prin ta­tuaj. Apar­te­nența la un grup so­cial — in­di­fe­rent pe ce cri­te­rii e con­sti­tuit — e tre­că­toare, iar dacă nu e, res­pec­ti­vul ar tre­bui să-și pună se­ri­oase în­tre­bări în pri­vința pro­priei sale iden­ti­tăți, pe care nu și‑o poate con­tura de­cât prin afi­li­ere la o ima­gine șa­blon. Iar eve­ni­men­tele im­por­tante din viață le tră­iești și le con­sem­nezi în pro­priul tău com­por­ta­ment, în fe­lul în care în­țe­legi lu­mea din jur și în prin­ci­pi­ile pe care le res­pecți. Pen­tru că dacă n‑au ajuns acolo, în si­nele tău pro­fund, fap­tul că de­vin ta­tu­aje nu de­mon­strează de­căt că n‑ai în­vă­țat ni­mic din ele, că ai în­țe­les greșit ce în­seamnă să ex­pe­ri­men­tezi viața pe pro­pria piele. E doar o metaforă.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. Augustin

    Ta­tu­a­jul ca apar­te­nență la un grup e o ches­tie se­ri­oasă pen­tru unele găști cri­mi­nale, toc­mai pen­tru că e ceva per­sis­tent de care greu mai scapi ul­te­rior. E un mod de a „jura” cre­dință veș­nică gru­pu­lui cu pri­cina. (Vezi „Eas­tern Pro­mi­ses” pen­tru un exemplu.)

    Lă­sând la o parte cri­mi­na­lii, ta­tu­a­jul e doar o formă de ex­pre­sie es­te­tică. Poate un pic mai ex­tremă de­cât freza punk sau cer­ce­lul din ure­che (buză, nas, etc.) pen­tru că e ceva cvasi-per­ma­nent, dar în esență cam ace­lași lu­cru. Eu unu’ nu văd ni­mic rău în ele.

    Da’ cele mai re­u­șite mi se par ta­tu­a­jele ce­lor care dau în tragi-co­mic, de ge­nul ăs­tora: http://www.huffingtonpost.com/2010/01/28/misspelled-tattoos-perman_n_439993.html

    ps/ Și apropo de ta­tu­a­jele în zone intime:

    A nigger was wa­l­king na­ked on the be­ach at the nu­dists. He’s got tat­to­oed on his dick his wife’s name WENDY. Su­d­denly he sees a white guy with so­me­thing writ­ten on his dick and asks him:
    — You have writ­ten your wife name, too?
    — No, I’m res­pon­si­ble for the to­u­rists. So when my dick is on erec­tion it reads: ”WELCOME TO MIAMI BEACH. HAVE A NICE DAY!”

    • Sorin Sfirlogea

      Eu știam ban­cul în ver­siu­nea cu WELCOME TO JAMAICA, WISH YOU HAVE A NICE HOLIDAY :))

  2. rodica

    Hmmm, chiar azi mi-am fa­cut pro­gra­mare pt pri­mul meu ta­tuaj, unul mic,mi-au pla­cut me­reu mai mici sau mari, dar re­cu­nosc ca nu as avea cu­ra­jul sa imi fac unul ff mare si vi­zi­bil. Apropo, LA INK, su­per emisiunea.

  3. Simona Vaida

    Eu nu as fi asa de ca­te­gorica, asta iti spune ci­neva care si‑a fa­cut un mic ta­tuaj. Poate ca to­tul a in­ce­put see you mar­ca­rea unui mo­ment im­por­tant dar apoi mi-am dat seama ca, de fapt a fost ceva de or­din es­te­tic (vezi de­se­nele cor­po­rale see you hena). Si sin­cer, in opi­nia mea, de cate ori ma uit la el imi the un sen­ti­ment de plus de fe­mi­ni­tate. Mi-as mai face daca nu ar fi atat de dureros. 🙂

  4. Sorin Sfirlogea

    […]și, dacă azi pot în­țe­lege mof­tul de a avea un mic sim­bol pe câ­țiva cen­ti­me­tri pă­trați de corp, rămân com­plet opac la ideea de a ta­tua pie­lea în su­pra­fețe ce amin­tesc de fres­cele unei mâ­năs­tiri bucovinene[…] 🙂


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.