De când mă știu am avut nedumeriri față de ideea de tatuaj. Ceva mi s‑a părut fundamental greșit, poate pentru că educația mea oarecum mai tradiționalistă m‑a încurajat să gândesc așa sau poate că sunt alte motive, de care nu sunt pe deplin conștient. Cert e că niciodată nu m‑am imaginat purtând pe propria piele cuvinte sau imagini de vreun fel și, dacă azi pot înțelege moftul de a avea un mic simbol pe câțiva centimetri pătrați de corp, rămân complet opac la ideea de a tatua pielea în suprafețe ce amintesc de frescele unei mânăstiri bucovinene. Îl ascultam cu ceva timp în urmă pe un individ oarecare — un client al salonului LA Ink, cel popularizat pe canalele Discovery într-un soi de serial despre moda în tatuaje — cum explica despre multitudinea de inscripții si imagini de pe corpul său și despre semnificația lor: o istorie a momentelor importante din viața lui, celebrate prin câte un tatuaj care să‑i reamintească despre învățămintele pe care le‑a dobândit atunci. Nu m‑am putut împiedica să nu-mi spun în gând că era mai simplu să-și facă un cont de Facebook, dacă nu‑l ajută ținerea de minte.
Am și niște îngrijorări medicale: e oare sănătos să-ți vandalizezi pielea prin tatuaje? Mă gândesc la victimele incendiilor, care se aleg cu pielea arsă într‑o proporție mai mare și care nu supraviețuiesc tocmai pentru că o prea mare parte a interfeței cu exteriorul este distrusă. Pentru că — știm toți — între noi și restul universului stă doar această fragilă armură organică. Tatuat din cap până în picioare, poți spune că mai funcționezi normal din punct de vedere fiziologic? Merită să-ți riști sănătatea pentru a consemna o imagine pe propria piele?
În vremea copilăriei mele tatuajele nu prea existau. Regimul comunist nu îngăduia genul ăsta de manifestare socială. Singurele pseudo-tatuaje erau făcute cu instrumente rudimentare, pentru că arătau ca și cum ar fi fost desenate cu creioane chimice pe pielea purtătorului. Puteai vedea pe antebrațele unor șoferi de camion inimioare străpunse de o săgeată și un nume de Maricică sub ele, semn al unei presupuse fidelități eterne, acordată necondiționat. Nu știu ce se întâmpla când relația cu Maricica se destrăma, dar presupun că amorezul tatuat avea oarece remușcări că s‑a grăbit cu imortalizarea atât de definitivă a numelui alesei inimii sale. Cei mai tatuați erau însă infractorii recidiviști — ca și acum, exista o categorie socială care nu se putea încadra în normele societății și ajungea invariabil după gratii, de unde erau eliberați vremelnic, până la următoarea ispravă, pentru așa-zisă bună purtare sau în urma vreunui decret de grațiere dat de Ceaușescu. Pentru ei regimul nu era la fel de vigilent în privința tatuajelor, în fond oricum erau în afara societății, de ce să-și mai irosească timpul încercând să‑i aducă în limitele normelor sociale ale epocii? Așa că în pușcărie tatuajele erau nu doar un moft, ci o modalitate de a afișa apartenența la un grup sau de a‑l face pe deținător mai fioros.
Nici azi nu s‑a schimbat mare lucru în privința pușcăriașilor. Tatuajele sunt la fel de prezente, doar că simbolistica lor e mai sofisticată. Clanurile au logo-uri și slogane specifice, pentru ca marketingul și‑a făcut loc și aici. Un clan e un brand și, la fel cu orice brand, împrumută purtătorului identitate prin simpla sa afișare. Într-un regim politic permisiv, așa cum e originala noastră democrație, alte grupuri au simțit nevoia de identificare vizuală, de pildă rockerii și motocicliștii. Mulți dintre ei sunt semnificativ mai inteligenți decât mardeiașii de cartier sau rakeții profesioniști, dar tentația de a spune tuturor cărui grup aparțin pare a fi mai mare decât nevoia de a se deosebi de prostime.
Pe urmă mai e o chestie care n‑o pricep: multe tatuaje, mai ales ale celor care sunt împătimiți, se găsesc pe părți ale corpului care nu sunt vizibile atunci când se află în public. Tatuaje pe spate, pe abdomen, pe coapse.. toate astea rămân destinate cui? Sunt mesaje către cine? Sunt doar pentru ei înșiși? Și cum funcționează asta: se dezbracă acasă și se duc în baie să se admire în oglindă? Zău că nu pricep…
Tot ce pot să spun e că nimic nu mi se pare suficient de important în viața unui om încât să merite să fie menționat prin tatuaj. Apartenența la un grup social — indiferent pe ce criterii e constituit — e trecătoare, iar dacă nu e, respectivul ar trebui să-și pună serioase întrebări în privința propriei sale identități, pe care nu și‑o poate contura decât prin afiliere la o imagine șablon. Iar evenimentele importante din viață le trăiești și le consemnezi în propriul tău comportament, în felul în care înțelegi lumea din jur și în principiile pe care le respecți. Pentru că dacă n‑au ajuns acolo, în sinele tău profund, faptul că devin tatuaje nu demonstrează decăt că n‑ai învățat nimic din ele, că ai înțeles greșit ce înseamnă să experimentezi viața pe propria piele. E doar o metaforă.
18:07
Tatuajul ca apartenență la un grup e o chestie serioasă pentru unele găști criminale, tocmai pentru că e ceva persistent de care greu mai scapi ulterior. E un mod de a „jura” credință veșnică grupului cu pricina. (Vezi „Eastern Promises” pentru un exemplu.)
Lăsând la o parte criminalii, tatuajul e doar o formă de expresie estetică. Poate un pic mai extremă decât freza punk sau cercelul din ureche (buză, nas, etc.) pentru că e ceva cvasi-permanent, dar în esență cam același lucru. Eu unu’ nu văd nimic rău în ele.
Da’ cele mai reușite mi se par tatuajele celor care dau în tragi-comic, de genul ăstora: http://www.huffingtonpost.com/2010/01/28/misspelled-tattoos-perman_n_439993.html
ps/ Și apropo de tatuajele în zone intime:
A nigger was walking naked on the beach at the nudists. He’s got tattooed on his dick his wife’s name WENDY. Suddenly he sees a white guy with something written on his dick and asks him:
— You have written your wife name, too?
— No, I’m responsible for the tourists. So when my dick is on erection it reads: ”WELCOME TO MIAMI BEACH. HAVE A NICE DAY!”
21:07
Eu știam bancul în versiunea cu WELCOME TO JAMAICA, WISH YOU HAVE A NICE HOLIDAY :))
14:07
Hmmm, chiar azi mi-am facut programare pt primul meu tatuaj, unul mic,mi-au placut mereu mai mici sau mari, dar recunosc ca nu as avea curajul sa imi fac unul ff mare si vizibil. Apropo, LA INK, super emisiunea.
8:07
Eu nu as fi asa de categorica, asta iti spune cineva care si‑a facut un mic tatuaj. Poate ca totul a inceput see you marcarea unui moment important dar apoi mi-am dat seama ca, de fapt a fost ceva de ordin estetic (vezi desenele corporale see you hena). Si sincer, in opinia mea, de cate ori ma uit la el imi the un sentiment de plus de feminitate. Mi-as mai face daca nu ar fi atat de dureros. 🙂
8:07
[…]și, dacă azi pot înțelege moftul de a avea un mic simbol pe câțiva centimetri pătrați de corp, rămân complet opac la ideea de a tatua pielea în suprafețe ce amintesc de frescele unei mânăstiri bucovinene[…] 🙂