Acu’ vreo treizeci și ceva de ani eram la o unitate militară și lucram la administrativ. Era, dom’ne, un maistru militar acolo, om extraordinar și mă aveam cu el ca cu frații: el venea la mine în casă, eu la el. Era om înalt, mai înalt ca dumneata și lat în spate, voinic, așa… avea o mână cât două de-ale mele. Era gestionar la o magazie de efecte — nu știi dumneata poate ce e alea efecte, este cazarmamentul și ținuta soldatului — știi cum era în armată, toți avea nevoie de el și dacă nu curgea, ceva-ceva tot pica. Avea serviciu bun…
Da’ era om gospodar, dom’ne, avea casă lângă unitate, la vreo doi kilometri într-un sat și mă invita la el. Luam niște carne de pui — aveam eu niște relații la o măcelărie — și mergeam la el să facem grătar. Nevastă-sa făcea salată numa’ de roșii — le creștea în grădină, în spatele casei — cu mărar și cu oțet și după ce mâncam bine punea o muzică de-aia de pe vremuri, lăutărească și mergeam amândoi după vin. Avea, dom’ne, un beci sub casă de eu n‑am mai văzut unu’ la fel, mare și era frig acolo și in mijlocul verii, îți îngheța puța dacă stăteai mai mult de‑o juma’ de oră. Ținea vin bun, făcut de el cu struguri luați din vie, într-un butoi de 500 de litri, numa’ merlot de-ăla bun, motorină, ce mai…
Beam amândoi și venea și-un vecin de-al lui care era preten bun și când se îmbăta dom’ maistru o punea pe nevastă-sa să-și dea jos bluza de pe ea, să ne arate țâțele, ea nu prea vroia, da’ după vreo trei-patru pahare de vin se dezbrăca în chiloți — era femeie voinică, da’ frumoasă, dom’ne! Și uite așa petreceam până la ziuă, pe la cinci dimineața ne culcam, da’ maistru’ ăsta era o figură mare, dom’ne, îmi zicea “nea Vasile, hai până la vecinu’ să‑l vezi cum face!”. Nu ți-am zis — vecinu’ era și el subofițer de armată, coleg cu noi, da’ era așa… mai patriot dom’ne, adică armata era totu’ pentru el și‑l lăsa dom’ maistru să doarmă vreun sfert de ceas și mergeam peste el, îl trezeam și dom’ maistru îi zicea: “bă, Costele” — mi se pare că așa îl chema — “ ‘tu-ți gura mă-tii, tu nu-ți respecți țara, mă? cum saluți tu imnul țării?” Și începea să‑i cânte “trei culori cunosc pe lume, amintind de-un brav popor” și ăla, chior de beat și cheaun de somn sărea din pat și lua poziția de drepți, saluta la drapel și stătea smirnă. Dom’ne, râdeam de ne prăpădeam, eram beți chiori toți… eu așa beat ca atunci n‑am mai fost, îți spun cinstit…
Eh, alte vremuri, dom’ne. Altfel de oameni, nu ca acuma. Oameni deosebiți…
* * *
Nea Vasile ședea pe locul său din autobuzul ce‑l ducea spre casă, privind șugubăț — cu aerul său de țăran șmecherit din Otopeni — spre vecinul său de scaun care îi zâmbea complice, în semn că da, e de acord cu el, alte vremuri, oameni deosebiți. Încurajat de succesul poveștii sale, nea Vasile adăugă, scărpinându-se pe burtă, peste maieul alb îngălbenit de prea mult purtat: “Un’te duci acasă? Mai bine hai pe la mine, am niște mici și antricoate, punem la grătar și facem o salată numa’ din roșii. Am și niște bere, două peturi de-alea mari și mai luăm dacă mai vrem. Dacă ne vine poftă trimitem un taxi după fetele alea care stă la pădure, la șosea, să vină să ne distreze…”
Celălalt îl privi încurcat, zăbovi puțin cu privirea peste țeasta pleșuvă și arsă de soare a lui nea Vasile, acoperită de doar câteva fire de păr alb și‑i zise, ridicând ușor punga de plastic pe care o ținea pe genunchi: “Nea Vasile, știi că te respect, ești om deosebit, da’ nu pot, bre! I‑am promis lu’ nevastă-mea că‑i duc iaurturile astea…” Nea Vasile privi către podeaua autobuzului și-și scoase picioarele pline de praful orașului din șlapii de plastic, apoi dădu din mână a lehamite, semn că se aștepta la refuzul ăsta. Nu prea mai sunt oameni deosebiți în ziua de azi.
Lasă un comentariu