Eu sunt celălalt

Mă trezeam buimac din somn, conș­tient doar pe jumă­tate de cele ce mă încon­ju­rau, cufun­dat încă în mierea lipi­cioasă a zăbavei ador­mite, cu ochii doar pe jumă­tate deschiși, privind printre gene. Un crâm­pei de imag­ine se limpezea trep­tat, înfățișându-mi-se stra­niu și totuși întrucâtva cunos­cut ca o enigmă pe care mintea încă cețoasă n‑o putea dezlega. Mi se părea pen­tru câteva clipe că sunt într-un loc în care m‑am mai aflat, doar că nu‑l pot numi pen­tru că n‑a avut nici­când un nume al său. Un loc care nu exista, dar era cât se poate de ade­vărat pen­tru că îl simțeam cald și prim­i­tor, îngăduindu-mă chiar și așa, con­fuz, cum eram. Eram acasă, dar nu acasă ca loc, eram acasă ca stare, aveam un sen­ti­ment lin­iști­tor de reîn­tâl­nire cu mine, ca și cum fus­esem despărțit multă vreme de sinele meu inte­rior și acum mă regăseam, bucuros să știu că nu m‑am pier­dut de mine.

Mă înfățișam sinelui meu lăun­tric fericit să‑l aflu din nou. Eram eu com­pus doar din cele care mă înte­meiau, despărțit de erori și de păcate, eul-originar. Mă inunda o lin­iște com­pletă, ca și cum toate gri­jile lumii ar fi dis­părut, iar viața se des­fășura în fața mea ca o coală albă de hâr­tie velină pe care eu urma să scriu min­unile vremii ce va să vină. Totul era posi­bil în acele câteva clipe, totul era la o întin­dere de braț. Mă lăsam atunci în voia eului acesta, lăsându‑l să mă cotro­pească cu iluzia unei lumi idil­ice, abandonându-mă aces­tei dulci min­ci­uni preț de câteva momente, până când ochii înce­peau să deslușească decorul real­ității și să reconecteze rați­unea la el.

Nu se întâm­pla des să mă reîn­tâl­nesc în acest chip cu mine. Erau dimineți întâm­plă­toare și mai degrabă rare, începu­turi de duminici cu miros de vară coaptă, amiezi de toamnă cu picoteli de siestă sau seri de iarnă toro­pite cu o carte în mână. Nu‑l chemam, nu‑l cău­tam, venea când i se năzărea, nea­nunțat, dar mereu primit cu brațe deschise. Și chiar dacă totul dura câteva clipe, era îndea­juns ca să știu că eul meu ade­vărat — acela al nești­inței de rău, al începutu­lui de drum — sălășluie undeva în adân­cul meu și că el e miezul a ceea ce sunt și mai cu seamă a ceea ce voi fi. Eul prezent era doar o instanță ima­te­ri­ală, imper­fectă și incom­pletă, pe care sinele lăun­tric avea oricând put­erea de a o suprascrie, de a o remod­ela.

Puteam să evadez oricând din prezent — cre­deam — pen­tru a mă refu­gia în sine și a reporni de acolo con­strucția unui nou drum către un nou înainte. Și chiar dacă rațional real­izam că e doar o închipuire, că nu te poți rein­venta oricând vrei și nicio­dată pe deplin, sim­pla iluzie a aces­tei false putințe era de fiecare dată hrăni­toare, dătă­toare de încredere. Cel care se proiecta către exte­rior, eul meu viz­ibil, îmi apărea în acele puține clipe un alter ego tem­po­rar, asumat și totuși nu întru totul reprezen­ta­tiv pen­tru ceea ce aș fi putut fi. Era un celălalt eu, izvorât din încer­cările nereușite pe deplin de a fi, de a deveni. Mă trezeam apoi și mă reconec­tam la lumea încon­jură­toare, fericit să știu că mi-am regăsit put­erea de a reîn­cepe oricând aș vrea.

Toate astea se întâm­plau cândva. A tre­cut timp și apoi iar timp. Într‑o dimineață, nu de mult, am citit despre cum te poate vizita tre­cu­tul și am real­izat că sunt ani mulți de când eul meu lăun­tric nu mi s‑a mai înfățișat. Nu știu cum de-am uitat de el, cum de abia acum mă întreb unde e — prob­a­bil m‑a luat viața pe sus și l‑am rătăcit pe undeva pe drum. M‑am întri­s­tat, apoi m‑am gân­dit că e poate latent și amorțit, că ar fi tre­buit să‑l caut și să‑l chem cumva, să‑l fi exer­sat așa cum se face cu condiția fiz­ică. L‑am aștep­tat inutil diminețile să îmi dea un semn. L‑am ade­menit zăbovind între somn și veghe, fără suc­ces. Sinele meu lăun­tric s‑a dizol­vat în mine, pierzându-și indi­vid­u­al­i­tatea.

Iar eu, eu sunt celălalt, cel imper­fect și incom­plet, zidit atât cât m‑am pri­ceput până acum.


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. purice lenuta

    Imi place

  2. Alice

    Ah, da. Înce­pusem să mă îngri­jorez că nu am mar­cat anul ăsta niciun post preferat. Acesta e demn să ajungă direct la Reco­mandări.
    Cred că asta fac călugării şi oamenii pro­fund reli­gioşi. Încearcă să cheme acea stare.

    • Sorin Sfirlogea

      Iar eu mă îngri­jo­ram că nu mai treci pe aici. Alt­fel de ce ai fi tăcut așa de îndelung? 🙂

      • Alice

        Vai, chiar a ajuns la Reco­mandări. Min­unat. Iar ală­turi de "Aș pleca chiar mâine", "Iluzi­ile de mâine", "Pe mine, mie, redă-mă" etc, ar putea con­sti­tui o cat­e­gorie nouă, Desider­ata.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu