Străinii nu mănâncă telemea

E sfâr­și­tul unei după amiezi fi­er­binți și în auto­buz căl­dura zi­lei încă se luptă cu fi­rul ane­mic de aer con­di­țio­nat. Lu­mea șade cu­minte pe sca­u­nele de plas­tic, le­gă­nându-se sin­cron la fi­e­care hop și dâmb peste care trec ro­țile, pri­vind cu plic­tis prin gea­mu­rile ușor fu­mu­rii. O domni­șorică de li­ceu dă din cap în rit­mul mu­zi­cii pe care o as­cultă în căș­tile te­le­fo­nu­lui, zâm­bind din când în când din mo­tive doar de ea ști­ute. O alta se stră­duie să își aco­pere pi­cioa­rele cam dur­du­lii tră­gând de o fustă prea scurtă. Doi domni mai se­ni­ori le pri­vesc de la oa­re­e­care dis­tanță, așe­zați unul lângă ce­lă­lalt,  cu un aer de oa­meni im­por­tanți și deș­tepți care le-au vă­zut pe toate.

- Uite, do­m’ne, ce bă­lă­rii ai­cea, n‑au pu­tut și ăș­tia să dea o coasă — zice unul din­tre ei, șter­gându-și frun­tea transpi­rată cu do­sul pal­mei și așe­zându-și la loc pă­lă­riuța de paie.
Ce­lă­lalt pri­vește că­tre bu­ru­ie­nile îna­lte de pe te­re­nu­rile din fața mall-ului din Bă­neasa, tace fi­lo­zo­fic nițel, apoi întreabă:
— Dum­ne­ata știi, do­m’ne, ale cui era te­re­nu­rile astea?
Dom­nul cu pă­lă­riuță e pu­țin confuz.
— Ale cui?
— Ale lu’ Be­cali. Le‑a luat ca să-și cre­ască oile, că omu’ avea ne­voie de pă­șune. Și ai­cea e cele mai bune pă­șuni din ju­rul Bu­cu­rești­u­lui. Mai e unele la Pan­te­li­mon, la Po­pești și la Mi­li­tari, da’ as­tea era cele mai bune, as­cultă-mă pe mine că știu… bu­nicu’ meu a avut oi. Și-au ve­nit ăș­tia cu mall-ul și i‑au dat bani mulți pe te­ren. Și omu’, na!, a vân­dut ce era să facă dacă a vă­zut că iese bani mulți.
— Păi da — în­cu­vi­ință dom­nul cu pă­lă­riuță — ce era să facă…
— Be­cali e deș­tept, do­m’ne, lu­ase te­re­nu­rile as­tea că era bune de pă­șune, da’ era și co­lea în nord, aproape de munte, dacă voia să ducă oile la stână… ma­rea e co­lea… ma­chi­do­nii ăș­tia știi că‑s de prin Dobrogea…
— Da, că și Hagi tot ma­chi­don din Constanța…
— Mda. Și uite ce a fă­cut ăș­tia cu mall-ul, și‑a vă­zut in­te­re­sele și a dis­trus pă­șu­nea. Spune dum­ne­ata, nu era mai bine să fie ai­cea pă­șu­nea cum era, să cre­ască oi să facă brânză? Ce, ne strica să avem o brânză proas­pătă? E mai bună aia de la turci, de la ita­li­eni, de unde dracu’ o mai aduc ăștia?
Dom­nul cu pă­lă­riuță păru că me­di­tează o clipă.
— O fi, do­m’ne, da’ nu merge să faci stână ai­cea, opină el fă­când un gest larg că­tre clă­di­rea Bri­cos­tore. Vin stră­i­nii de la ae­ro­port și vede stâna și ce zice? Crede că sun­tem toți ciobani…
— Fii, do­m’ne se­rios. Se oprește și ei și manâncă o brânză ade­vă­rată, de po­me­nește toată viața lor…
— Nu e, do­m’ne… ăș­tia stră­ini le place de-aia îm­pu­țită, nu mă­nâncă ei te­le­mea de-asta de‑a noastră.

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...