Ochii mari

Bunica mea maternă a fost o femeie foarte înțe­leaptă. Puține din cuvin­tele ei le‐am înțe­les cu mintea mea de ado­les­cent la vre­mea când le‐am auzit prima oară ros­tite — mai degrabă după niște ani, con­frun­tat cu fapte de viață, cu întâm­plări neaștep­tate sau nedorite, am tălmăcit de unul sin­gur înțe­le­sul lor pro­fund, descoperind în cuvin­tele aparent sim­ple nebă­nu­ite nuanțe, necuprinse sub­til­ități. Din­tre toate îmi amintesc că una m‐a intri­gat din cale afară, ast­fel că nu am rezi­s­tat ten­tației de a cere lămuriri, deși bunica avea un fel dis­cret de a comu­nica, ele­gant și suc­cint în ace­lași timp, care te invita la med­i­tație înainte de curi­oz­i­tate.

Venisem de la sanie, era iarnă aprigă în Câm­pu­lung, cu zăpezi până genunchi și eram hăme­sit — bunica m‐a între­bat dacă vreau un șnițel cu cartofi sau mămăliguță cu brânză și smân­tână. Flămând ca un lup am zis că și una și alta — bunica a zâm­bit și a mers în bucătărie, unde m‐a chemat și pe mine după vreo jumă­tate de ceas. Am mân­cat șnițelul cu cartofi și multă pâine, apoi am real­izat că sunt deja sătul și m‐am uitat în jur cu un sen­ti­ment de neputință vino­vată, crezând că mămăliguța mă așteaptă și ea, aburindă. Bunica a zâm­bit dis­cret și m‐a lin­iștit, nu făcuse și mămăliguță, știa că mă voi sătura doar cu șnițelul gen­eros. Apoi a adău­gat parcă doar pen­tru ea: ochii‐s mari. N‐am pri­ceput înțe­le­sul și am încăl­cat reg­ula nescrisă a dis­creției sale, întrebând‐o ce vrea să spună. M‐a privit peste ochelarii cu care vedea aproape, alunecați pe vâr­ful nasu­lui din cauza lentilelor groase și mi‐a spus că ade­sea ochii ne sunt mai mari decât gura. Poftele întrec putința.

* * *

De fapt eu mă por­nisem să vă spun povestea turei de pe Iezer, cea din week­endul tre­cut. Planul era să urcăm la refugiul Iezer, să tre­cem noaptea acolo și să coborâm a doua zi pe creastă, la vale, pe alt drum decât venisem. Am ales inițial un traseu mai mol­colm, potrivit cu rit­mul unui urcuș călăuzit de plăcere și nu de per­for­manță. Înainte de a porni însă la drum, ne‐am mai răzgân­dit nițel, părându‐ni‐se că traseul primei zile e prea scurt: ce‐ar fi dacă am urca în creastă în altă parte și apoi am merge către Iezer peste vâr­ful Roșu? Pe desenul hărții părea că‐i o glumă. Blogurile ziceau că e un drum de opt cea­suri, noi am socotit zece ca să fim sig­uri — deci dacă ple­cam la 9 dimineața, cel târziu la 7 seara eram în refugiu. Zis și făcut.

Am por­nit într‐adevăr la nouă din fața cabanei Voina, luând‐o către pârâul Bătrâna. După vreo două ezitări am găsit dru­mul corect și am inceput să căutăm traseul nos­tru, tri­unghi roșu, care ar fi tre­buit să urce spre dreapta, pe Plaiul lui Pătru. Am mers și am mers, am mai între­bat pe unii și alții, dar tri­unghiul roșu nu l‐am zărit. O mai fi existând traseul ăsta? Nimeni nu știa exact. Pe hărțile noas­tre era și un alt traseu, cu punct roșu, care se intâl­nea la un moment dat cu cel pe care vroiam să ajungem, dar nici punc­tul roșu nu părea să apară pe nicăieri. Aveam în schimb două alte trasee, clar mar­cate: punct albas­tru și cruce albas­tră. Ambele urcau însă direct la refugiu, iar nouă asta ni se părea prea puțin. Vroiam traseul mai lung.

Am con­tin­uat să urcăm pe pârâul Bătrâna, pe un drum forestier destul de bătut. Cu o zi înainte plouase, pârâul era foarte umflat și vadurile erau toate acoperite de apă — de câteva ori a tre­buit să facem exer­ciții de echilib­ris­tică sau să ne descălțam ca să tra­ver­săm pe partea cealaltă. În unele locuri izvoare curgeau direct pe drum. Fără să ne dăm seama, tim­pul tre­cea si noi nu înain­tam prea mult. Am urcat și urcat, nu prea abrupt, până am găsit — in the mid­dle of nowhere — un stâlp indi­ca­tor: înainte 2 ore până la Căl­darea Bătrânei, la dreapta o oră până la stâna din Căldările Bătrânei, la stânga o oră pâna la stâna de sub Piciorul Iezer. Deza­mă­girii de a nu regăsi nici un traseu care să ne scoată direct în creastă i‐am con­tra­pus din nou îndărăt­ni­cia de a ajunge la traseul pe care inițial îl ale­sesem, așa că am luat‐o spre dreapta, către stâna de sub Bătrâna, exact în direcție opusă des­ti­nației noas­tre finale. Urcușul a devenit mai susținut și mai bine de o oră am tot câști­gat alti­tu­dine pe o potecă cam mocir­loasă. Moralul înce­puse să ni se cla­tine, cel puțin mie, pen­tru că nu găseam dru­mul cău­tat. GPS‐ul ne spunea că sun­tem la alti­tu­dini mult mai mici decât creasta, pronos­ticând urcușuri și mai intense în fața noas­tră.

Am ajuns în căldările de sub vâr­ful Bătrâna deja învinși, doar că încă nu știam asta. Am tra­ver­sat spațiul larg al căldării cu un entuzi­asm în scădere, gâfâind și asudând la fiecare pas, prin iarba plină de apă. Înainte de ultimul urcuș am mân­cat puțin, sperând să ne recăpătăm put­er­ile. Am apu­cat apoi în sus, fără potecă, pe linia de cea mai mare pantă, prin răgălii de ier­buri, ienu­peri și jnepeni care ne clătinau echili­brul aproape la fiecare pas. Jumă­tate din efort era să ne ținem în picioare. Panta era aspră, pre­lun­gită, urcând 400 de metri în alti­tu­dine. Când am ajuns în creastă mi s‐a părut că am escal­a­dat Ever­estul. M‐am uitat la ceas. Era aproape patru după‐masă. Dru­mul de patru cea­suri până în creastă se trans­for­mase în șapte. Cât ne va mai lua să ajungem la refugiu?

Am por­nit la stânga pe creastă, spre Iezer. Câte un val de nori ne mai acop­erea când și când. Dru­mul era oare­cum plan, dar înainte se vedeau vreo trei vâr­furi care tre­buiau tre­cute, din­tre care două erau aproape de 2500m: Roșu și Iezer. Un cioban își privea oile păscând pe lângă potecă — după ce am reușit să‐i ocolim dulăii ner­voși, ne‐a între­bat unde mergem. I‐am spus că la Iezer și el a între­bat retoric: da' mai ajungeți? Asta m‐a îngri­jo­rat. După încă două sute de metri m‐am hotărât să măr­turis­esc — nu aveam ener­gia să ajung la refugiu. Cum nu aveam cort cu noi, exista doar o soluție: întoarcerea. Am aflat că nu‐s sin­gu­rul care nu mai poate și așa hotărârea a fost rapidă — mergem înapoi ca să nu rămânem noaptea în creastă. Une­ori fuga este ruși­noasă, dar teri­bil de sănă­toasă.

Coborârea a mers mai bine. În patru cea­suri ne‐am întors de unde ple­casem. În urma noas­tră creasta Iezeru­lui s‐a îns­en­i­nat, făcându‐ne parcă in ciudă că n‐am ajuns acolo unde ne‐am pro­pus. Ne‐am înveselit spunându‐ne că dru­mul a fost oricum fru­mos, vre­mea bună și com­pa­nia plă­cută. Deja tradițion­ala baie de picioare a venit firesc la ultima tra­ver­sare a pârâu­lui umflat, cons­fințind încă o zi în care am ple­cat și ne‐am întors teferi.

Doar mie, întor­când privirea peste umăr către lunga creastă a Iezeru­lui pe care voisem să o cucerim în doar o zi, mi s‐a părut că aud vocea bunicii: ochii‐s mari.

Traseu și fotografii


Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.


  1. Bogdan Avadanei

    Tot îmi pare rău că n‐am ajuns; chiar dacă a fost o tură mai "munci­tore­ască", asta nu îi ia din farmec. Dar așa e Iezerul, are tend­ința să stoarcă resursele din om, trasee așa directe pe pantă, urcușuri suc­ce­sive atât de susținute, dublate de mar­caje atât de rare n‐am mai întâl­nit în altă parte. Iar dacă ratezi poteca corectă, ăla ești — se dublează timpii. Rămâne să mai băgam o fisă, poate prin octombrie, pen­tru Vâr­ful Iezer și Vâr­ful Roșu, dar cred cu urcare pe la Refugiul Iezer — direct 🙂

    Decizia de întoarcere a fost corectă, deși în cca 5 ore (cât mai era lumină) prob­a­bil ați fi putut ajunge la refugiu; dar întrucât nici fizic nu mai erați în formă, s‐ar putea 5 ore să fi devenit 7 … Nu e nimic ruși­nos în retragere, dim­potrivă, e dovadă de înțelep­ci­une; m‐am retras de multe ori, fiind în formă deosebită, abso­lut din senin, une­ori doar pen­tru că nu mă simțeam (subiec­tiv 100%) în forma solic­i­tată de traseul pro­pus — a se tra­duce n‐aveam chef — (și aici includ și traseele de cățărat din care a tre­buit să fac rapel). Sau o com­bi­nație de fac­tori nepre­văzuți m‐au făcut să renunț la obiec­tive dorite de mult timp, chiar la 2 pași de țintă. La urma urmei, și mâine e o zi, dar viața e numai una 🙂 Nu erați în com­petiție, ca să fie musai să atingeți obiec­tivul, sig­u­ranța vine înainte iar coborârea era sin­gura decizie log­ică.

    Intrarea pe tri­unghi roșu parcă am văzut‐o anul tre­cut când am coborât cu Alin de pe Păpușa (sau la coborârea cu Nicu de la Crucea Ateneu­lui ? nu mai știu, îmbătrâ­nesc 🙁 ), chiar jos, aproape de inter­secția cu valea Bătrâna. Deși aici se zice că se pleacă din Valea Bătrâna de undeva. Iar aici e o poză de pe intrarea în tri­unghi roșu.

    Una peste alta, BRAVO pen­tru o zi muncită, dar sănă­toasă 😉


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu