Ochii mari

Bunica mea maternă a fost o femeie foarte înțe­leaptă. Puține din cuvin­tele ei le‐am înțe­les cu min­tea mea de ado­les­cent la vre­mea când le‐am auzit prima oară ros­tite – mai degrabă după niște ani, con­frun­tat cu fapte de viață, cu întâm­plări neaș­tep­tate sau nedo­rite, am tăl­mă­cit de unul sin­gur înțe­le­sul lor pro­fund, des­co­pe­rind în cuvin­tele apa­rent sim­ple nebă­nu­ite nuanțe, necu­prinse sub­ti­li­tăți. Din­tre toate îmi amin­tesc că una m‐a intri­gat din cale afară, ast­fel că nu am rezis­tat ten­ta­ției de a cere lămu­riri, deși bunica avea un fel dis­cret de a comu­nica, ele­gant și suc­cint în ace­lași timp, care te invita la medi­ta­ție îna­inte de curi­o­zi­tate.

Veni­sem de la sanie, era iarnă aprigă în Câm­pu­lung, cu zăpezi până genunchi și eram hăme­sit – bunica m‐a între­bat dacă vreau un șni­țel cu car­tofi sau mămă­li­guță cu brânză și smân­tână. Flămând ca un lup am zis că și una și alta – bunica a zâm­bit și a mers în bucă­tă­rie, unde m‐a che­mat și pe mine după vreo jumă­tate de ceas. Am mân­cat șni­țe­lul cu car­tofi și multă pâine, apoi am rea­li­zat că sunt deja sătul și m‐am uitat în jur cu un sen­ti­ment de nepu­tință vino­vată, cre­zând că mămă­li­guța mă așteaptă și ea, abu­rindă. Bunica a zâm­bit dis­cret și m‐a liniș­tit, nu făcuse și mămă­li­guță, știa că mă voi sătura doar cu șni­țe­lul gene­ros. Apoi a adă­u­gat parcă doar pen­tru ea: ochii‐s mari. N‐am pri­ce­put înțe­le­sul și am încăl­cat regula nescrisă a dis­cre­ției sale, întrebând‐o ce vrea să spună. M‐a pri­vit peste oche­la­rii cu care vedea aproape, alu­ne­cați pe vâr­ful nasu­lui din cauza len­ti­le­lor groase și mi‐a spus că ade­sea ochii ne sunt mai mari decât gura. Poftele întrec putința.

* * *

De fapt eu mă por­ni­sem să vă spun poves­tea turei de pe Iezer, cea din wee­ken­dul tre­cut. Pla­nul era să urcăm la refu­giul Iezer, să tre­cem noap­tea acolo și să cobo­râm a doua zi pe cre­astă, la vale, pe alt drum decât veni­sem. Am ales ini­țial un tra­seu mai mol­colm, potri­vit cu rit­mul unui urcuș călă­u­zit de plă­cere și nu de per­for­manță. Îna­inte de a porni însă la drum, ne‐am mai răzgân­dit nițel, părându‐ni‐se că tra­seul pri­mei zile e prea scurt: ce‐ar fi dacă am urca în cre­astă în altă parte și apoi am merge către Iezer peste vâr­ful Roșu? Pe dese­nul hăr­ții părea că‐i o glumă. Blo­gu­rile ziceau că e un drum de opt cea­suri, noi am soco­tit zece ca să fim siguri – deci dacă ple­cam la 9 dimi­neața, cel târ­ziu la 7 seara eram în refu­giu. Zis și făcut.

Am por­nit într‐adevăr la nouă din fața caba­nei Voina, luând‐o către pârâul Bătrâna. După vreo două ezi­tări am găsit dru­mul corect și am ince­put să cău­tăm tra­seul nos­tru, tri­unghi roșu, care ar fi tre­buit să urce spre dreapta, pe Pla­iul lui Pătru. Am mers și am mers, am mai între­bat pe unii și alții, dar tri­un­ghiul roșu nu l‐am zărit. O mai fi exis­tând tra­seul ăsta? Nimeni nu știa exact. Pe hăr­țile noas­tre era și un alt tra­seu, cu punct roșu, care se intâl­nea la un moment dat cu cel pe care vro­iam să ajun­gem, dar nici punc­tul roșu nu părea să apară pe nică­ieri. Aveam în schimb două alte tra­see, clar mar­cate: punct albas­tru și cruce albas­tră. Ambele urcau însă direct la refu­giu, iar nouă asta ni se părea prea puțin. Vro­iam tra­seul mai lung.

Am con­ti­nuat să urcăm pe pârâul Bătrâna, pe un drum fores­tier des­tul de bătut. Cu o zi îna­inte plo­u­ase, pârâul era foarte umflat și vadu­rile erau toate aco­pe­rite de apă – de câteva ori a tre­buit să facem exer­ci­ții de echi­li­bris­tică sau să ne des­căl­țam ca să tra­ver­săm pe par­tea cea­laltă. În unele locuri izvoare cur­geau direct pe drum. Fără să ne dăm seama, tim­pul tre­cea si noi nu îna­in­tam prea mult. Am urcat și urcat, nu prea abrupt, până am găsit – in the mid­dle of nowhere – un stâlp indi­ca­tor: îna­inte 2 ore până la Căl­da­rea Bătrâ­nei, la dreapta o oră până la stâna din Căl­dă­rile Bătrâ­nei, la stânga o oră pâna la stâna de sub Picio­rul Iezer. Dez­a­mă­gi­rii de a nu regăsi nici un tra­seu care să ne scoată direct în cre­astă i‐am con­tra­pus din nou îndă­ră­t­ni­cia de a ajunge la tra­seul pe care ini­țial îl ale­se­sem, așa că am luat‐o spre dreapta, către stâna de sub Bătrâna, exact în direc­ție opusă des­ti­na­ției noas­tre finale. Urcu­șul a deve­nit mai sus­ți­nut și mai bine de o oră am tot câști­gat alti­tu­dine pe o potecă cam mocir­loasă. Mora­lul înce­puse să ni se cla­tine, cel puțin mie, pen­tru că nu găseam dru­mul cău­tat. GPS‐ul ne spu­nea că sun­tem la alti­tu­dini mult mai mici decât cre­asta, pro­nos­ti­când urcu­șuri și mai intense în fața noas­tră.

Am ajuns în căl­dă­rile de sub vâr­ful Bătrâna deja învinși, doar că încă nu știam asta. Am tra­ver­sat spa­țiul larg al căl­dă­rii cu un entu­zi­asm în scă­dere, gâfâind și asu­dând la fie­care pas, prin iarba plină de apă. Îna­inte de ulti­mul urcuș am mân­cat puțin, spe­rând să ne recă­pă­tăm pute­rile. Am apu­cat apoi în sus, fără potecă, pe linia de cea mai mare pantă, prin răgă­lii de ier­buri, ienu­peri și jne­peni care ne clă­ti­nau echi­li­brul aproape la fie­care pas. Jumă­tate din efort era să ne ținem în picioare. Panta era aspră, pre­lun­gită, urcând 400 de metri în alti­tu­dine. Când am ajuns în cre­astă mi s‐a părut că am esca­la­dat Eve­res­tul. M‐am uitat la ceas. Era aproape patru după‐masă. Dru­mul de patru cea­suri până în cre­astă se trans­for­mase în șapte. Cât ne va mai lua să ajun­gem la refu­giu?

Am por­nit la stânga pe cre­astă, spre Iezer. Câte un val de nori ne mai aco­pe­rea când și când. Dru­mul era oare­cum plan, dar îna­inte se vedeau vreo trei vâr­furi care tre­bu­iau tre­cute, din­tre care două erau aproape de 2500m: Roșu și Iezer. Un cio­ban își pri­vea oile păs­când pe lângă potecă – după ce am reu­șit să‐i oco­lim dulăii ner­voși, ne‐a între­bat unde mer­gem. I‐am spus că la Iezer și el a între­bat retoric: da' mai ajun­geți? Asta m‐a îngri­jo­rat. După încă două sute de metri m‐am hotă­rât să măr­tu­ri­sesc – nu aveam ener­gia să ajung la refu­giu. Cum nu aveam cort cu noi, exista doar o solu­ție: întoar­ce­rea. Am aflat că nu‐s sin­gu­rul care nu mai poate și așa hotă­rârea a fost rapidă – mer­gem îna­poi ca să nu rămâ­nem noap­tea în cre­astă. Une­ori fuga este ruși­noasă, dar teri­bil de sănă­toasă.

Cobo­rârea a mers mai bine. În patru cea­suri ne‐am întors de unde ple­ca­sem. În urma noas­tră cre­asta Ieze­ru­lui s‐a înse­ni­nat, făcându‐ne parcă in ciudă că n‐am ajuns acolo unde ne‐am pro­pus. Ne‐am înve­se­lit spunându‐ne că dru­mul a fost ori­cum fru­mos, vre­mea bună și com­pa­nia plă­cută. Deja tra­di­țio­nala baie de picioare a venit firesc la ultima tra­ver­sare a pârâu­lui umflat, cons­fin­țind încă o zi în care am ple­cat și ne‐am întors teferi.

Doar mie, întorcând pri­vi­rea peste umăr către lunga cre­astă a Ieze­ru­lui pe care voi­sem să o cuce­rim în doar o zi, mi s‐a părut că aud vocea buni­cii: ochii‐s mari.

Tra­seu și foto­gra­fii


Citește...


Evaluează...

Mulțumesc! Spune și altora despre articol.
 
Spune-mi, te rog, cum ți s-a părut articolul?
  • Interesant
  • Original
  • Amuzant
  • Plictisitor
  • Trist
  • Enervant

Comentează pe Facebook...


Comentează pe blog...

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


  1. Bogdan Avadanei

    Tot îmi pare rău că n‐am ajuns; chiar dacă a fost o tură mai "mun­ci­to­rească", asta nu îi ia din far­mec. Dar așa e Ieze­rul, are ten­dința să sto­arcă resur­sele din om, tra­see așa directe pe pantă, urcu­șuri suc­ce­sive atât de sus­ți­nute, dub­late de mar­caje atât de rare n‐am mai întâl­nit în altă parte. Iar dacă ratezi poteca corectă, ăla ești – se dub­lează tim­pii. Rămâne să mai băgam o fisă, poate prin octom­brie, pen­tru Vâr­ful Iezer și Vâr­ful Roșu, dar cred cu urcare pe la Refu­giul Iezer – direct 🙂

    Deci­zia de întoar­cere a fost corectă, deși în cca 5 ore (cât mai era lumină) pro­ba­bil ați fi putut ajunge la refu­giu; dar întru­cât nici fizic nu mai erați în formă, s‐ar putea 5 ore să fi deve­nit 7 … Nu e nimic ruși­nos în retra­gere, dim­po­trivă, e dovadă de înțe­lep­ciune; m‐am retras de multe ori, fiind în formă deo­se­bită, abso­lut din senin, une­ori doar pen­tru că nu mă sim­țeam (subiec­tiv 100%) în forma soli­ci­tată de tra­seul pro­pus – a se tra­duce n‐aveam chef – (și aici includ și tra­se­ele de căță­rat din care a tre­buit să fac rapel). Sau o com­bi­na­ție de fac­tori nepre­vă­zuți m‐au făcut să renunț la obiec­tive dorite de mult timp, chiar la 2 pași de țintă. La urma urmei, și mâine e o zi, dar viața e numai una 🙂 Nu erați în com­pe­ti­ție, ca să fie musai să atin­geți obiec­ti­vul, sigu­ranța vine îna­inte iar cobo­rârea era sin­gura deci­zie logică.

    Intra­rea pe tri­unghi roșu parcă am văzut‐o anul tre­cut când am cobo­rât cu Alin de pe Păpușa (sau la cobo­rârea cu Nicu de la Cru­cea Ate­ne­u­lui ? nu mai știu, îmbă­trâ­nesc 🙁 ), chiar jos, aproape de inter­sec­ția cu valea Bătrâna. Deși aici se zice că se pleacă din Valea Bătrâna de undeva. Iar aici e o poză de pe intra­rea în tri­unghi roșu.

    Una peste alta, BRAVO pen­tru o zi mun­cită, dar sănă­toasă 😉


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.

Meniu