Cineva povestea de curând că are o căsnicie minunată. Întrebat cum definește relația asta minunată, a răspuns că el și soția alcătuiesc o echipă bine sudată care ia decizii împreună. Așa, la o primă vedere, treaba asta suna foarte bine, dar în urechile mele stăruia un țiuit neplăcut care mă agasa. Ce naiba? m‑am întrebat. Apoi mi-am adus aminte despre articolul lui Negruțiu din Gândul, despre fericirea celor cărora li se rupe. Imaginea aia, a corporatistului fericit să-și umple coșul în hipermarket și să se umfle in pene cu ultimul model de iPhone, s‑a suprapus peste aceea a părintelui care face echipă în căsnicie, strepezindu-mi gândurile precum o lămâie îți pungește gura.
Pentru că clasa de mijloc bucureșteană — și probabil și cea din alte orașe mari — e alcătuită din destui egocentrici, mulțumiți de situația lor actuală, convinși că lumea le aparține și fericirea e veșnică. Au propriul lor limbaj — bine împănat cu termeni în engleză — au semnele lor distinctive, au gadget-uri de ultimă oră, mașini de companie și case luate cu credit, povestesc despre restaurante în vogă și vacanțe în locuri exotice și se îmbracă de la prăvălii cu oarece ștaif și brand. Și ce e rău în asta? Păi n‑ar fi nimic rău, dacă viața asta nu ar fi una asumată conștient și rațional, în loc să fie una trăită cu sinceritate.
În lumea lor în care și eu am conviețuit niște ani, adoptându‑i parțial comportamentele și copiindu‑i temporar valorile, lipsește pasiunea și dragostea adevărată. Nu mai există scânteia capabilă să producă ici si colo explozii de spontaneitate și candoare. Totul e formalizat, structurat și procedurat, viața e un șir de decizii raționale, de analize swot și scorecard-uri. Care casă e mai convenabilă, care credit e mai ieftin, care mașină le reflectă mai bine statutul. Care grădiniță e mai în trend, care vacanță e mai cool, care smartphone e mai la modă. Care ea e mai potrivită ca trofeu, care el e mai dezirabil material ca soț.
Pare că e foarte ușor să le fii prieten, te tratează cu aparentă amiciție, mai ales dacă porți semnele distinctive ale clasei din care și ei fac parte — se uită ce haine îmbraci, ce restaurante frecventezi, unde mergi în vacanță. Dacă ai trecut probele astea în mod onorabil, ești acceptat sau măcar tolerat. După care devii un contact. Nu se știe niciodată când ai nevoie de un contact — un networking bun e preferabil unui anturaj de prieteni. După ce te-ai întors cu spatele, te vor bârfi fără jenă. Dacă ți-ai pierdut poziția corporatistă, încetezi să exiști. Ești șters din agendă.
Ei sunt cei care ignoră statul, politica și orice altceva legat de comunitate, convinși că această detașare îi poleiește cu o superioritate intelectuală care îi scutește de a merge la vot, pentru că oricum n‑are rost, țara asta e formată din proști conduși de hoți. Sunt mândri că ei dau — direct sau indirect — substanța bugetului de stat, din care primesc pensii și salarii ăia care stabilesc prin vot viitorul țării în care și ei trăiesc. Sunt convinși că izolarea lor între pereții de sticlă și oțel ai clădirilor corporatiste e veșnică si garantată, iar atunci când sunt concediați își amintesc subit că țara asta n‑are lege și nici dumnezeu. Le trece iute, îndată ce găsesc altceva de muncă, în altă corporație.
Dacă e la modă să mănânci quinoa, quinoa li se pare genială. Dacă e mai cool să fii raw vegan, asta le e credința. Nimic însă nu durează decât atât cât este mainstream. Valurile modei îi mătură de pe un țărm pe altul. Nu au pasiuni devoratoare, nu simt iubirea profundă, nu cred în prietenia sinceră. Știu doar să formeze echipe, pentru că asta i‑a învățat mediul în care trăiesc: să se tolereze reciproc între ei. Iar când vine vorba de căsnicie proiectează, conștient sau nu, aceleași principii — familia e o echipă bine sudată în care se iau decizii împreună și se aplică bucla de control managerial: plan-do-check-act.
Pasiunea e uitată. Iubirea e, de fapt, superficială. Iar dezimplicarea, superficialitatea și egoismul le garantează fericirea.
14:08
Anul acesta am fost din nou la munte, după 10 ani. Mai multe cauze, interne sau externe, m‑au împiedicat să ajung, însă dominant a fost refuzul meu de a mă încolona în masa celor pomeniți mai sus. Mi‑e de-ajuns că împart cu ei o clădire corporatistă de sticlă, nu vreau să ne mai întâlnim și pe drumurile patriei, căci în drum spre secția de votare, nici gând, nu‑i poartă pașii niciodată într-acolo. Apoi, chiar nu vreau să fiu pomenită la ProTV ca masă ce îngroașă cozile de pe Valea Prahovei sau stă pe Podul de la Cernavădă.
Și m‑am întrebat, cum e privit un om, care-și petrece de ani de zile weekend-urile în București, de către acești oameni care se dau săptămânal pe liliputanele autostrăzi din RO? Sunt sigură că mă disprețuiesc de‑a dreptul, pentru nu le confirm existența și valorile, neîncolonându-mă, și mai ales pentru că nu înțeleg cu ce dracu mă ocup în rest.
P.S. Iar la mare în RO n‑am mai fost de 15 ani. Și nu dau semne că aș vrea s‑o fac prea curând.