Jean și Ciombe sunt doi cetățeni din Otopeni. Doar o mână de oameni îi cunosc și îi salută pe străzile orașului, iar existența lor mi-ar fi rămas probabil complet obscură dacă nu aș fi aflat despre ei din paginile revistei primăriei, cea care se distribuie gratuit în cutiile poștale. Jean și Ciombe au fost cândva tineri și viața le‑a oferit șansa de a deveni fotbaliști. Aveau talent, au fost remarcați, li s‑a dat ocazia. Amândoi povestesc într‑o jumătate de pagină — fiecare în felul său — despre cum au dat cu piciorul destinului, cum au ramas niște iluștri anonimi. Amândoi speră că există multă lume care își amintește de ei, dar privirile lor din fotografiile ce însoțesc scurtele povești trădează resemnarea celui ce se știe definitiv uitat. Jean și Ciombe ar fi putut fi celebri, dar sunt doar doi cetățeni oarecare din Otopeni.
În fond ce mare filozofie este să fii un fotbalist celebru? Privind vedetele sportive ale momentului, aș fi tentat să spun că mai degrabă este o chestiune de mondenitate decât una de glorie. Nu știu care club dă nu știu câți bani pe el și ziarele îi vor pomeni numele în multe articole, ceea ce îl face memorabil. Pentru cât timp? Păi nu prea mult, de aia e bine să mai fie prins în pat cu vreo pipiță siliconată de pe la vreo televiziune de can-can, să tragă câte o beție monstruoasă, să se încaiere cu unul si altul sau să-și ia o mașină fițoasă, care să atragă atenția tuturor. Și nici așa nu va dăinui prea mult în memoria oamenilor, pentru că alte vedete improvizate îi vor lua repede locul.
Singurii fotbaliști care au traversat timpul prin memoria oamenilor au fost cei care au fost hărăziți de ursită să fie mari talente: Baratki, Dobay, Dembrovschi, Dobrin, Georgescu, Lucescu, Lăcătuș, Hagi, Belodedici. Și printre ei, bineînțeles, Costică Ștefănescu. Nu cred că cei care nu l‑au văzut jucând pot înțelege diferența enormă de talie între el și fotbaliștii români de azi. Când juca naționala României prima întrebare a oricărui suporter era: joacă Ștefănescu? Dacă răspunsul era da, victoria era considerată pe jumătate asigurată. Elegant, serios, concentrat, plin de fair-play — ăsta era Costică Ștefănescu. Când un adversar cădea lângă el în timpul meciului și arbitrul fluiera fault, toată audiența se revolta: e simulare, Ștefănescu nu faultează! Și de cele mai multe ori așa și era. Se spunea despre el că avea un comportament foarte profesionist — nu l‑am văzut niciodată în carne și oase, dar nu mi‑l pot imagina altfel decât imperial, judecând după cum se prezenta pe terenul de fotbal. Ce dovadă mai bună de respect al publicului decât faptul că n‑a avut niciodată o poreclă, așa cum aveau majoritatea celorlalți? Doar Ioan Chirilă l‑a numit într-un articol drept ceea ce era: Ministrul Apărării.
Mulți spun acum că sinuciderea lui e un act de slăbiciune, că e un păcat, că îi umbrește cumva cariera de mare fotbalist. Eu nu cred asta. E imposibil să înțelegi ce simte un om care se chinuie să moară, ce resorturi l‑ar mai putea împinge dintr‑o zi în alta doar pentru a fi cu un pas mai aproape de un sfârșit iminent. Nu mai avea nimic de sperat, nimic de adăugat destinului său, rotund deja prin tot ceea ce făcuse. Iar dacă e să vorbim de păcat, e păcat de risipa de valori care se întâmplă azi în sport, unde zeci de talente se pierd în suficiență și mercantilism. Dacă e să vorbim de slăbiciune, de ea au dat dovadă Jean și Ciombe, care s‑au sinucis când erau tineri, ratând să devină ceea ce ar fi putut fi, mulțumindu-se cu o existență banală, fugind din destin.
Costică Ștefănescu a evadat din propria suferință. Să‑i dăm dreptul de a‑și încheia meciul cu soarta așa cum a crezut el de cuviință și să ne amintim mereu calitățile sale. Chapeau, Costică!
17:08
Am și eu niște idei fixe. Printre acestea, aceea că fiecare, fie el ministru, rege, artist, cântăreț sau cetățean oarecare, trebuie să-și pregătească sfârșitul. Și nu vorbesc aici despre sinucidere, deși poate că și problema sinuciderii face parte din pachetul sfârșitului. Mă refer la faptul că fiecare e dator să lase lucrurile foarte descurcate. Nu mi se pare onorant pentru o viață, cu atât mai mult trăită exemplar, ca o dată ce ea încetează să înceapă bagajul de mizerii cu moștenirea și dilema: unde îl înmormântăm.