Final de meci

Jean și Ciombe sunt doi ce­tă­țeni din Oto­peni. Doar o mână de oa­meni îi cu­nosc și îi sa­lută pe stră­zile ora­șu­lui, iar exis­tența lor mi-ar fi ră­mas pro­ba­bil com­plet obs­cură dacă nu aș fi aflat des­pre ei din pa­gi­nile re­vis­tei pri­mă­riei, cea care se dis­tri­buie gra­tuit în cu­ti­ile poș­tale. Jean și Ciombe au fost cân­dva ti­neri și viața le‑a ofe­rit șansa de a de­veni fo­tba­liști. Aveau ta­lent, au fost re­mar­cați, li s‑a dat oca­zia. Amân­doi po­ves­tesc într‑o ju­mă­tate de pa­gină — fi­e­care în fe­lul său — des­pre cum au dat cu pi­cio­rul des­ti­nu­lui, cum au ra­mas niște iluș­tri ano­nimi. Amân­doi speră că există multă lume care își amin­tește de ei, dar pri­vi­rile lor din fo­to­gra­fi­ile ce în­so­țesc scur­tele po­vești tră­dează re­sem­na­rea ce­lui ce se știe de­fi­ni­tiv ui­tat. Jean și Ciombe ar fi pu­tut fi ce­le­bri, dar sunt doar doi ce­tă­țeni oa­re­care din Otopeni.

În fond ce mare fi­lo­zo­fie este să fii un fo­tba­list ce­le­bru? Pri­vind ve­de­tele spor­tive ale mo­men­tu­lui, aș fi ten­tat să spun că mai de­grabă este o ches­tiune de monde­ni­tate de­cât una de glo­rie. Nu știu care club dă nu știu câți bani pe el și zia­rele îi vor po­meni nu­mele în multe ar­ti­cole, ceea ce îl face me­mo­ra­bil. Pen­tru cât timp? Păi nu prea mult, de aia e bine să mai fie prins în pat cu vreo pi­piță si­li­co­nată de pe la vreo te­le­vi­ziune de can-can, să tragă câte o be­ție mons­tru­oasă, să se în­ca­iere cu unul si al­tul sau să-și ia o ma­șină fi­țoasă, care să atragă aten­ția tu­tu­ror. Și nici așa nu va dă­i­nui prea mult în me­mo­ria oa­me­ni­lor, pen­tru că alte ve­dete im­pro­vi­zate îi vor lua re­pede locul.

Sin­gu­rii fo­tba­liști care au tra­ver­sat tim­pul prin me­mo­ria oa­me­ni­lor au fost cei care au fost hă­răziți de ur­sită să fie mari ta­lente: Ba­ra­tki, Do­bay, Dem­bro­vschi, Do­brin, Ge­or­gescu, Lu­cescu, Lă­că­tuș, Hagi, Be­lo­de­dici. Și prin­tre ei, bi­ne­în­țe­les, Cos­tică Ște­fă­ne­scu. Nu cred că cei care nu l‑au vă­zut ju­când pot în­țe­lege di­fe­rența enormă de ta­lie în­tre el și fo­tba­liș­tii ro­mâni de azi. Când juca na­țio­nala Ro­mâ­niei prima în­tre­bare a ori­că­rui su­por­ter era: joacă Ște­fă­ne­scu? Dacă răs­pun­sul era da, vic­to­ria era con­si­de­rată pe ju­mă­tate asi­gu­rată. Ele­gant, se­rios, con­cen­trat, plin de fair-play — ăsta era Cos­tică Ște­fă­ne­scu. Când un ad­ver­sar că­dea lângă el în tim­pul me­ci­u­lui și ar­bi­trul flu­iera fa­ult, toată au­diența se re­volta: e si­mu­lare, Ște­fă­ne­scu nu fa­ul­tează! Și de cele mai multe ori așa și era. Se spu­nea des­pre el că avea un com­por­ta­ment foarte pro­fe­si­o­nist — nu l‑am vă­zut nici­o­dată în carne și oase, dar nu mi‑l pot ima­gina alt­fel de­cât im­pe­rial, ju­de­când după cum se pre­zenta pe te­re­nul de fo­tbal. Ce do­vadă mai bună de res­pect al pu­bli­cu­lui de­cât fap­tul că n‑a avut nici­o­dată o po­re­clă, așa cum aveau ma­jo­ri­ta­tea ce­lor­lalți? Doar Ioan Chi­rilă l‑a nu­mit într-un ar­ti­col drept ceea ce era: Mi­nis­trul Apărării.

Mulți spun acum că si­nu­ci­de­rea lui e un act de slă­bi­ciune, că e un pă­cat, că îi um­brește cumva ca­riera de mare fo­tba­list. Eu nu cred asta. E im­po­si­bil să în­țe­legi ce simte un om care se chi­nuie să moară, ce re­sor­turi l‑ar mai pu­tea îm­pinge dintr‑o zi în alta doar pen­tru a fi cu un pas mai aproape de un sfâr­șit imi­nent. Nu mai avea ni­mic de spe­rat, ni­mic de adă­u­gat des­ti­nu­lui său, rot­und deja prin tot ceea ce fă­cuse. Iar dacă e să vor­bim de pă­cat, e pă­cat de ri­sipa de va­lori care se în­tâm­plă azi în sport, unde zeci de ta­lente se pierd în su­fi­ciență și mer­can­ti­lism. Dacă e să vor­bim de slă­bi­ciune, de ea au dat do­vadă Jean și Ciombe, care s‑au si­nu­cis când erau ti­neri, ra­tând să de­vină ceea ce ar fi pu­tut fi, mul­țu­mindu-se cu o exis­tență ba­nală, fu­gind din  destin.

Cos­tică Ște­fă­ne­scu a eva­dat din pro­pria su­fe­rință. Să‑i dăm drep­tul de a‑și în­cheia me­ciul cu soarta așa cum a cre­zut el de cu­vi­ință și să ne amin­tim me­reu ca­li­tă­țile sale. Cha­peau, Costică!

Comentează pe Facebook...

Abonează-te...