E al naibii de greu să te aduni în cuvinte ca să povestești cum a fost concertul lui Roger Waters de aseară. Și poate că mie mi‑e mai greu decât altora, căci pentru mine The Wall reprezintă una din pietrele de temelie ale muzicii rock și chiar mai mult de atât. E albumul care acum aproape treizeci de ani m‑a făcut să meditez pentru prima oară la relațiile interumane, la capacitatea noastră de a comunica în mod real unii cu ceilalți, la mecanismele prin care se construiește puterea religiilor și regimurilor sub care trăim, mai mult sau mai puțin fericiți. E o operă de artă prin muzică și mesaj, iar eu am pășit de la adolescență la maturitate și datorită ei.
Se spune că Waters și‑a expus în albumul ăsta toate frustrările și angoasele personale, că este expresia unei exhibări publice a unui individ profund afectat de traume psihice, începând de la absența figurii paterne — tatăl său murind în război — continuând cu o mamă protectivă până la sufocare, cu asprimea unui sistem educațional rigid și deformant, cu experiențele triste ale unor relații amoroase nereușite și cu incapacitatea celorlalți de a‑l auzi și înțelege pe deplin. Zidul e o chestiune personală a lui Roger Waters, spun unii, o împrejmuire iluzorie din care nu poate evada psihic și din interiorul căreia strigă după ajutor. Câtă aroganță și suficiență în aceste interpretări…
Roger are peste 70 de ani. E bătrân și probabil destul de obosit. Ai zice că nu mai are nevoie de banii pe care îi aduc multele concerte pe care le susține peste tot pe glob. Și mai mult ca sigur că nu banii sunt motivația. Roger are însă un mesaj pe care vrea să‑l transmită tuturor, vrea să auzim toate înțelesurile și să pricepem toate metaforele pe care le‑a așezat în spectacolul său. Și nu sunt puține. A adaptat spectacolul reflectând în el toate formele contemporane pe care le‑a luat politica și religia mondială, pentru a‑l ține viu, vibrant, real. De la globalizare la consumerism și la democrația distribuită din bombardiere, toate temele lumii moderne sunt adunate în imagine și sunet, cu o densitate care năucește spectatorul neavizat. Dacă nu știi nimic despre spectacol, dacă nu ai în minte o minimă istorie a albumului și a autorului său, riști să ratezi multe din semnificațiile mesajului. E aproape ca la operă, unde trebuie să citești libretul înainte ca să poți fi un spectator educat.
Și probabil că asta s‑a și întâmplat cu o parte din cei care au asistat la spectacol aseară. Au empatizat imediat cu mesajele anticonsumerism și antiglobalizare, care încercau să sugereze cum suntem înregimentați și controlați social prin mecanisme politice, religioase și economice. Au ridicat brațele și au bătut ritmic aerul cu pumnul strâns, ca semn de revoltă și dezaprobare, au ovaționat mesajul, apoi și-au stins puțin setea din paharul de Coca Cola de sub scaun. Anticonsumerismul e ok, dar un suc sau o bere de la o multinațională merge totuși. Combatem globalizarea în sens general, dar în particular fiecare dintre noi își găsește scuza pentru care el este exonerat de gesturile radicale prin care ar trebui să-și exprime aderența la principiile pe care pretinde că le susține.
După mine ăsta e însă mesajul principal al spectacolului The Wall. Zidul dintre guverne și guvernați, dintre cler și enoriași, nu e construit împotriva voinței noastre. Este suma indiferențelor noastre individuale, a nepăsărilor fiecăruia dintre noi față de ceilalți, a aroganțelor de a crede că avem întotdeauna o scuză rezonabilă ca să nu ținem cont de răul pe care îl diseminăm prin faptele noastre. Interminabilele liste de oameni căzuți în războiul din Iraq nu sunt cauzate de decizii luate de puteri extraterestre — niște oameni, printre care și noi, au ales și susținut guverne care au decis măcelul din interese pur economice. Știm toți, dar ne facem că nu știm, că atunci când apăsăm trăgaciul pompei de benzină, apăsăm și trăgaciul armelor care au ucis alți oameni în Iraq, Afganistan sau nu mai știu unde. Nu ne pasă cu adevărat, nu e vina noastră, avem circumstanțe, trebuie să ducem copilul la școală, n‑o să începem chiar noi revoluția împotriva puterii și, în plus, acum chiar nu se poate pentru că întârziem la serviciu. Mâinile care l‑au aplaudat pe Roger Waters minute în șir pentru adevărurile pe care ni le‑a revelat despre religii, consumerism și globalizare vor fi aceleași care mâine vor face plinul de benzină, vor cumpăra hamburgeri de la McDonalds, se vor închina în fața unei biserici și vor vota în parlamente niște indivizi dubioși din punct de vedere moral. După concert vom reveni în starea noastră normală: comfortably numb. Și ăsta e zidul cel mai puternic, cel care nu îl vrem dărâmat, cel care ne separă pe fiecare din noi de ceilalți, clădit din egoism și intoleranță.
Dinăuntrul operei sale rock, Waters ne proiectează propria noastră radiografie, zugrăvindu-ne în tușe dure, dar realiste. Dinăuntrul muzicii sale ne invită să îi primim mesajul: open your heart, I’m coming home. Dinăuntrul propriilor neliniști ne amintește că doar dacă ne reconectăm unii la alții vom putea ieși din capcana în care ne găsim: together we stand, divided we fall. Și peste toate aceste mesaje plutește tulburătoarea sa îndoială în privința noastră: is there anybody out there?
* * *
Despre spectacol în sine — sonorizare, imagine, calitate — o să citiți prin presă, nu mai povestesc și eu asta. Oricum nu prea știu multe să spun. Eu am fost purtat în altă lume pentru mai bine de două ceasuri.
21:08
In legatura cu zidul de care vorbesti in final, cel pe care nu‑l vrem daramat, uite un articol interesant: http://www.gandul.info/puterea-gandului/fericiti-cei-carora-li-se-rupe-11252781
11:09
Îl știu. Și are mare legătură, ai dreptate. Până la urmă tot despre egoism e vorba.
15:08
Eram tare emotionat si mandru de comentariul meu, pe care l‑am facut ieri, 29 august. Probabil s‑a pierdut pe flux sau…am fost deplasat.…nu ti‑a placut ce am scris…Oricum, toata admiratia mea pentru tine si pentru blog. Daniel
11:09
Nu s‑a pierdut, a ajuns cumva în spam, filtrat de plugin-ul care-mi ferește blogul de postările de tipul ăsta. Ceva nu i‑a plăcut la această postare, probabil lungimea pentru că de obicei spam-urile au un text lung 🙂
L‑am recuperat la timp și iată‑l! Ai de ce să fii mândru de el…
18:09
Acelasi Sorin…de care mi‑e dor.
17:08
In 1979 au ajuns pe piscul “The Wall”. Dar fusesera inainte pe alte varfuri de neatins pentru muritorii de rand. Si au fost multe la numar. Le-au cucerit pe toate brat la brat, patru oameni fenomenali, patru prieteni buni, pentru 13–14 ani, ce-si spusesera, pe vremea cand nu‑l pierdusera inca pe Syd, Pink Floyd. Au generat o aura, o fascinatie, o lume frumoasa, un protest, un mesaj, o revolta impotriva raului pe care religia, politica si comertul il fac oamenilor. In 1981 a fost sfarsitul prieteniei. Aparuse “zidul”. Ridicat de Roger. Il iubesc enorm, aproape la fel de mult ca pe David sau Nick sau Rick dar, geniul lui a fost umbrit de partea lui intunecata. E greu de inteles si nici nu vreau sa dezvolt subiectul. Toti suntem facuti din alb si negru. Toti vrem sa scoatem in evidenta partea buna aratand‑o pe cea rea. Si toti le amestecam din cand in cand. Cu efecte diferite. Roger a plecat din Pink Floyd crezand ca el este Pink Floyd. Si continua sa creada asta la cei aproape 70 de ani pe care‑i are. Si greseste. “Productia” lui, pe care am vazut‑o aseara, e geniala. E productia lui. E geniul lui. Dar nu e Pink Floyd. Lipsesc chitara si vocea lui David, lipsesc tobele lui Nick si, mai ales, lipsesc clapele lui Rick. E multa, foarte multa tehnologie, peste care e presarata un pic de arta si ceva geniu. Pink Floyd e de 4 ori geniu, de patru ori arta, de 4 ori suflet si, abia la sfarsit, e tehnica. Roger a fost sigur ca dupa moarte nu mai exista viata. Si s‑a inselat din nou. Cei trei, fara el, au dus fascinatia, universul, minunea Pink Floyd mai departe. Au concertat, au scos albume si au fos mai iubiti ca oricand, dupa despartire. Roger nu a mai vrut sa darame zidul. A produs genialul spectacol pe care l‑am vazut si noi aseara si cam atat. E si explicabil pentru ca el intelege Pink Floyd = The Wall = Roger Waters. De fapt e constient ca nu poate fi asa dar, nu mai poate recunoaste asta. Syd a murit de mult, pe vremea cand inca mai era viu, Rick a murit si el, David si Nick sunt dincolo de zid. Striga disperat “Break down the Wall!!!” dar strigatul e in van. Zidul se darama pe scena in timp ce in sufletul lui ramane intreg.
Am mers la acest magnific spectacol stiind ca ma voi intrista. Eram bine documentat si sunt dintre acei ce au respirat de la bun inceput, din copilarie as zice, aerul Pink Floyd. Stiam multe despre aceasta productie. Stiam bine ca e doar o mica particica din trupul unui urias minunat. Mesajul este extraordinar. Ideile sunt geniale. Protestul e profund. Trebuie mentionat totusi ca umbrele exista. Succesul este datorat in mare parte fenomenului Pink Floyd despre care am incercat sa vorbesc si mai pot vorbi inca mult. Multi spectatori vin sa vada un concert Pink Floyd, mai mult sau mai putin in cunostinta de cauza. Pe de alta parte, aceasta superproductie si‑a inceput aventura, ce dureaza de 23 de ani, in iulie 1990. Cred ca e de la sine inteles ce rampa de lansare a avut. Istorica. Politica. Pe zidul lui Roger apare scris cuvantul “capitalism” in grafia Coca-Cola. Absolut genial. Dar nu ma pot abtine sa nu afirm ca si lui i‑a placut, din cand in cand, “Coca-Cola de sub scaun”, ca si noua, tuturor muritorilor de rand.