Toată lumea vorbește zilele astea despre Roșia Montană. Despre cum se vor excava sau inunda galeriile minelor romane, care sunt un vestigiu istoric și cultural important și care ar merita conservat. N‑am fost acolo, dar am văzut suficiente imagini ca să înțeleg că e vorba de niște galerii foarte vechi și m‑am gândit că siguranța lor ar fi probabil discutabilă dacă un număr important de turiști ar începe să se vânture în lungul lor. Probabil ar trebui făcute niște consolidări – mi-am zis — ar fi nevoie de niște amenajări bine gândite ca să poți organiza un obiectiv turistic. O emisiune TVR m‑a dumirit că nu, minele sunt perfect vizitabile.
Deci problema accesului în galerii este rezolvată și ele sunt deschise vizitatorilor. Câți turiști vin să le vadă? Acum, că subiectul Roșia Montană e foarte fierbinte, pofta de senzațional a românului ar fi îndeajunsă motivație ca să bată drumul până acolo. Ca și cu Transalpina sau Transbucegi, o vreme lumea s‑ar putea să se înghesuie să vadă minele romane de la Roșia. Apoi se vor banaliza, așa cum se banalizează orice în lumea asta și uitarea o să se lase peste fostele atracții turistice. Liniștea se va instala din nou peste satul din Apuseni.
Comunitatea arheologică probabil că e și ea oarecum interesată de situl istoric minier și de ruinele cetății romane. Nu știu cât de ample cercetări s‑au făcut, nu știu dacă e epuizat interesul științific, dar bănuiesc că în câțiva ani s‑ar încheia și investigațiile de acest gen, presupunând că incă mai e ceva de descoperit. Și din nou liniștea ar cădea peste Roșia Montană. De ce atunci toată agitația asta despre istorie și cultură, despre prezervarea lor, dacă atât de puțină lume e realmente interesată? Unde e problema culturală?
M‑am întrebat apoi ce se va intâmpla cu comunitatea locală din Roșia Montană dacă satul va fi inundat. Am căutat răspunsul oficial al companiei de exploatare, convins fiind că n‑au omis aspectul ăsta – n‑aveau cum, pentru că ar fi fost un punct major de atac împotriva lor. Așa am aflat că se pregătesc două potențiale soluții: un ansamblu de 123 de case în cartierul Recea din Alba Iulia și un sit de strămutare în apropierea vetrei satului actual. Conform cu pagina oficială a RMGC, în Alba Iulia au fost construite deja 37 de case până la finele lui 2008. Și pe urmă? Ce se întâmplă cu celelalte? De ce n‑a fost continuat proiectul?
Situl de strămutare este și el, conform site-ului RMGC, în curs de aprobare. Se spune în pagina respectivă că se intenționează începerea construcțiilor în toamna lui 2009 (sic!), însă până acum nimic n‑a depășit stadiul de proiect. Probabil că explicația oficială a companiei miniere se leagă de nesiguranța începerii exploatării – nu te apuci să investești dacă nu știi sigur că vei scoate și oarece profit.
Am văzut câteva fotografii ale noilor case construite în Alba Iulia. Am văzut și imagini ale satului actual și abia atunci mi-am pus întrebarea care, după părerea mea, contează — de ce să renunți la asta
pentru asta?
Și asta e o întrebare care depășește limitele satului din Apuseni, e o întrebare căreia ar trebui să‑i răspundem cu toții, dar care azi e acută acolo: suntem dispuși să aruncăm la gunoi tradițiile și trecutul nostru de dragul confortului urban? Atât de puțin contează pentru noi strădaniile de a clădi ale generațiilor care ne-au precedat — uneori fiind chiar părinții, bunicii și străbunicii noștri – încât dăm toată istoria pe un pumn de bani ce vor fi risipiți în câteva clipe?
În întreaga lume civilizată ceea ce dă valoare unui loc, oraș sau sat, este tocmai specificul local, tradiția conservată și potențată discret prin tehnologia modernă. Valoarea istorică a unui oraș, urbanismul care reflectă epocile trecute, gradul de conservare al unor monumente sau pur și simplu imobile frumoase sunt toate elemente de atracție, care aduc respect și prețuire. La Roșia Montană poate că nu‑s castele și nici palate, dar fiecare casă veche poartă în ea semnele trudei unor generații care au muncit din greu în mine ca să ridice casă familiei lor, fiecare loc e încărcat de istorie. Minele și cetatea romană sunt istoria locului, iar distrugerea lor ar fi o pierdere pentru noi toți. Însă băieșii din Roșia Montană a zilelor noastre vor doar un vremelnic loc de muncă și un pumn de arginți – pentru asta sunt gata să renunțe la tot trecutul lor, la tot ceea ce strămoșii lor le-au lăsat. Și abia asta e adevărata problemă culturală de la Roșia Montană.
P.S. Dacă vreți să vedeți mai multe imagini din Roșia Montană, le găsiți aici.
21:09
Problema culturala la Rosia Montana e chiar mai trista si mai amestecata, in stil romanesc tipic. Am fost acolo, din curiozitate, acum 7–8 ani de zile, pe vremea cand incepuse nebunia cu cumpararea caselor de catre RMGC, pe niste sume exorbitante in comparatie cu preturile reale si cand incepuse construirea acelui cartier mizer, pentru saraci, in acceptiune occidentala, la Alba Iulia. Romanasii nostri s‑au considerat smecheri ca i‑au pacalit pe investitori cu o cocioaba pe care au primit zeci de mii de euro. Asa au crezut ei. Ca i‑au pacalit pe investitori. Asta‑i problema culturala a Rosiei Montane. In plus, acolo nu e vorba de o comunitate inchegata, de mineri localnici, cu traditie din tata in fiu, asa cum lasa sa se inteleaga propaganda ambelor tabere. E, mai mult sau mai putin, o adunatura de oameni necajiti, veniti de prin toate colturile tarii de una sau mai multe generatii. Repet, asta‑i problema culturala la Rosia Montana. Problema de care se poate profita cu usurinta, daca ai oameni pregatiti sa o faca. Se poate detalia.