Toată lumea vorbește zilele astea despre Roșia Montană. Și poate că unii vor spune că se vorbește prea mult, până la staurație, până la plictis față de acest subiect. Am auzit voci nemulțumite că nu aceeași energie s‑a manifestat și pentru Baia Mare, unde s‑au întâmplat lucruri similare, sau pentru Vaslui, atunci când s‑au aprobat proiectele de exploatare a gazelor de șist. Stricto sensu au dreptate. În context însă mi se pare că astfel de reproșuri pierd din vedere câteva aspecte esențiale.
Protestele din Piața Universității nu sunt pentru Roșia Montană. Roșia Montană e doar pretextul, e picătura care a umplut, din nou, paharul. Aproape aceeași oameni au fost cu siguranță cei care au început demonstrațiile din ianuarie 2012, atunci când au ieșit să‑l apere pe Raed Arafat. Voiculescu și Hrebenciuc au trimis imediat în piață agitatorii de profesie, cu misiunea clară de a deturna protestele către contestarea puterii politice, cu scopul de a o destabiliza și a accede la guvernare. Lovitura le‑a reușit. Puși în fața unei mulțimi amorfe și pasiv-agresive, cei care începuseră protestul în numele apărării competențelor profesionale s‑au retras și au dispărut din scenă. Continuarea o cumoaștem.
Acum au revenit. Sunt sătui să vadă același spectacol politic din care ies câștigători întotdeauna politicienii. Nu‑s nici atât de needucați ca cei din mediul rural care au crezut orbește în Iliescu și acum cred ce le spune primarul. Nu sunt nici atât de deprimați precum pensionarii orașelor românești. Iar acum, spre deosebire de ianuarie 2012, nu mai e nimeni care să poată sau să vrea să repete figura de acum un an jumatate. PDL e incapabil să organizeze o deturnare de proteste și nu‑s nici sigur că ar vrea să o facă, atâta vreme cât sunt tentați de o viitoare colaborare cu PNL. Protestatarii sunt liberi să spună ce vor. Și ce spun?
Sloganele se leagă firește de povestea proiectului de la Roșia Montană, dar au și accente anti-corporatiste și anti-globalizare. În mod clar unele sunt anti-establishment. Cel mai acid e cel îndreptat spre politicieni: dacă vreți să săpați, veniți la metrou. Unii se grăbesc să eticheteze mulțimea drept una de orientare socialistă, confundând anumite mesaje cu cele ale stângii radicale. Eu cred că nici pe departe nu e vorba de asta.
Mai întâi pentru că există o cultură politică foarte slabă în România, chiar și în rândul oamenilor mai educați. Tinerii nu prea știu exact care sunt principiile capitalismului sau ale socialismului – știu doar că unii sunt ăia care calcă pe cadavre pentru profit, iar ăilalți îl confiscă și îl împart la puturoși. Nuanțele ideologice le sunt străine majorității celor din piață, nu pentru că nu le-ar putea cuprinde, ci pentru că nu li se par relevante. Fără să poată demonstra asta teoretic, ei înțeleg prea bine că de prea mult timp oscilăm între a lua‑o la stânga sau la dreapta și vor un răspuns tranșant: când o să mergem înainte? când vom începe să progresăm? Și cred că au dreptate.
În al doilea rând ei nu mai cred în soluții politice. Știu că nu există o clasă politică aptă să le producă, ba mai mult, știu că politicienii vor face totul pentru a‑și apăra propriile interese economice. Nu stânga politică, nici dreapta, le vor da răspunsurile pe care le așteaptă. Într‑o oarecare măsură generația asta a început să conștientizeze că răspunsurile trebuie să vină de la ei, iar protestele din piață sunt o etapă a acestei maturizări sociale. Este un semn al responsabilizării lor, un semn îmbucurător, dar insuficient pentru a fi determinant. Ceea ce ei au nevoie acum este o victorie, chiar măruntă, chiar parțială, care să le arate că unindu-se pot schimba ceva. Dacă vor reuși să oprească proiectul Roșia Montană, la următorul protest vor fi de cinci ori mai mulți. Dacă vor reuși măcar să impună niște condiții mai severe proiectului, entuziasmul va fi mai mic, dar ideea de succes îi va propulsa spre alte manifestări. Vor fi mult mai activi electoral și vor crede în propria lor șansă de a se face auziți.
Miza acestor proteste nu este proiectul minier, ci nașterea unei noi clase electorale, alta decât cea a pensionarilor manipulați cu promisiuni deșarte și a țăranilor scoși la vot pe o pereche de cizme de cauciuc și două kile de zahăr. Miza nu e Roșia Montană, e chiar viitorul lor și, implicit, al nostru.
20:09
Ar fi minunat sa ai dreptate. Eu nu cred ca a venit vremea desteptarii. E inca iz de manipulare. Dar…cine stie? Poate ca totusi a venit vrmea sa intelegem ca trebuie sa incepem istoria unei “natiuni” nu a unui popor, ca sa‑l parafrazez pe Cioran.