Să ne gândim și la oamenii din Roșia Montană suntem îndemnați, acum că protestele din piață au dus la oprirea proiectului de exploatare, pentru că ei au totuși nevoie de o soluție de dezvoltare locală care să le dea de lucru. Ieri, în centrul comunei din Zarand, s‑au adunat vreo cinci sute de persoane care au manifestat împotriva șomajului, ceea ce e o mișcare atent gândită din punct de vedere public relations, făcându-mă să mă gândesc că e o manifestare “spontană” elaborată în birourile conducerii RMGC. Când zici “jos șomajul” nu lovești punctual în nimeni, nu înjuri pe ăia din Piața Universității – ceea ce nu-ți dorești, pentru că acum mai mult i‑ai îndârji – dar nici nu renunți la luptă, încercând să pui la rândul tău presiune pe guvernanți.
În spatele pancardei cu șomajul mai era una, aparent mai puțin importantă. Și totuși prezentă. “Vrem să trăim din minerit” afirmau protestatarii și eu nu mă pot opri să nu întreb: de ce musai din minerit? Până la urmă mineritul e o ocupație grea, aducătoare de salarii bune, dar și de probleme de sănătate, de boli profesionale și de incertitudini ale viitorului. Depinzi de ce găsești in pământ și dacă zăcământul sărăcește riști să rămâi din nou șomer. De ce să vrei neapărat minerit? Firește, lozinca e formulată în birourile RMGC.
Apoi ar mai fi și îndemnurile multora către guvernul României de a veni iute cu soluții pentru Roșia Montană. Trebuie investit în infrastructură, trebuie create locuri de munca în zonă, astfel ca oamenii să nu sufere de pe urma renunțării la proiect. Și toate astea trebuie făcute repede. E absolut logic — mi-am zis – să compensezi schimbarea de decizie, pare că e echitabil și rațional. Apoi mi-am dat seama că judec prin prisma cuiva care n‑are nici o miză personală în problema locurilor de muncă și a investițiilor în infrastructură. Eu mă bucur să văd că economia românească merge mai bine, dar nu aștept și nici nu primesc vreun beneficiu direct din asta. Ce-ar fi dacă aș privi problema asta din punctul de vedere al cuiva direct implicat?
Să zicem că sunt un om dintr-un sat botoșănean pierdut la capătul unui drum județean pe care a fost cândva asfalt și acum sunt numai gropi. Agricultura e singura sursă de venit, dar condițiile sunt foarte grele, nu am bani de irigații, nu am bani de utilaje, nu am bani de semințe. Trag de niște terenuri, luptându-mă cu natura și cu vremea, ca să-mi câștig existența până la anul când am s‑o iau de la capăt, fără speranța unei vieți mai bune. Și văd la televizor că guvernul se duce la Roșia Montană și investește, crează locuri de muncă, bagă bani din buget, iar mie îmi rămân și mai puțini decât erau până acum alocați. Și mă întreb firesc eu ce cusur am de nu mi se oferă investiții și locuri de muncă? De ce la Roșia Montană se poate și la mine în Botoșani nu? Doar pentru că ăia stau peste niște tone de aur aflate în pământ și eu stau peste niște tone de lut gol? Ei sunt niște cetățeni mai merituoși prin locație geografică?
Sau să zicem că sunt dintr-un sat de munte, la fel de izolat ca roșienii, cresc animale și n‑am surse de venit decât ce reușesc să fac cu mâinile mele. Mă uit la roșieni și mă gândesc că nu‑i nici o diferență între ei și mine ca mod de viață. La fel ca ei n‑am unde să mă duc să lucrez, dar nu mă plâng cu pancarde în piața comunei, ci duc vitele la păscut, fac fân pentru la iarnă, mai fac o brânză și încerc să o vând în piață, culeg mere și prune. De ce să le dea guvernul doar ălora din Roșia Montană? Mie de ce nu, că doar sunt în aceeași situație?
Pe vremea cozilor de la magazinele comuniste se auzea adesea îndemnul strigat al celor care se aflau mai în spate și disperau că nu vor mai prinde și ei laptele, carnea, uleiul sau zahărul adus la vânzare: să se dea câte una să ajungă la toți! Mi‑e teamă că discriminarea pozitivă de la Roșia Montană ar putea să‑l facă auzit din nou.
10:09
Draga domnule Ilas,
Ma uimeste abordarea asta atat de stangista, ca sa nu zic stangace. Alocarea fondurilor nu se face in nici o tara din lumea civilizata, unde traiesc “natiuni”, nu popoare, dupa criteriul “ce au facut localnicii din tata in fiu”. Fondurile se aloca si programele se elaboreaza dupa realitati si mai ales dupa proiectia in viitor. Daca la Rosia s‑a trait din minerit “din tata in fiu”, cum spuneti dumneavoastra, va asigur stimate domn ca nu se va mai trai mult din asta, cu sau fara RMGC. In aceste conditii, cu atat mai mult, trebuie alocate fonduri si gandite alte programme pentru zona. Agricultura de la Botosani va ramane probabil tot agricultura inca o mie de ani de acum incolo. Important e s‑o facem cum trebuie, tot cu bani, tot cu programe serioase, dar intr‑o stare de “trezie”, nu intr-un somn ancestral. Povestile dumneavoastra tin de visarea noastra care dureaza de o mie de ani.