Se spune că există doar două mo­da­li­tăți în care poți mo­tiva oa­me­nii: frica și lă­co­mia. Unii vor obiecta că există și dra­gos­tea sau com­pa­siu­nea, care sunt și ele mo­ti­va­tori im­por­tanți. E ade­vă­rat, dar ele sunt fac­tori in­trin­seci per­soa­nei, sunt ge­ne­rate din in­te­ri­o­rul ce­lui care ac­țio­nează și nu pot fi de­cât cu greu uti­li­zate pen­tru a mișca o masă mai largă de oa­meni. Când vine vorba de a in­flu­ența gru­puri mari, co­mu­ni­tăți sau chiar po­poare to­tul se re­duce din pă­cate la aceste două op­țiuni: frica de ceva sau ci­neva și lă­co­mia.

Pri­vind dintr‑o per­spec­tivă com­por­ta­men­tală afir­ma­ți­ile de mai sus am pu­tea con­clu­ziona că oa­me­nii sunt, prin na­tura lor, răi. Sau, în cel mai bun caz, sunt răi atunci când con­gregă în gru­puri mai mari. Te­o­ria e deja va­li­dată, se știe bine că o mul­țime poate fi ușor trans­for­mată în ar­mată, cu cu­vinte po­tri­vite și sim­bo­luri ce ațâță gus­tul pen­tru sânge și răz­bu­nare. Por­nind de la această con­sta­tare pu­tem ob­serva că am­bele ele­mente mo­ti­va­țio­nale au fost deja uti­li­zate în or­ga­ni­ză­rile po­li­tice și sta­tale ale is­to­riei ome­ni­rii. Se cu­vine să pri­vim mai atent aceste as­pecte.

Frica este de de­parte cel mai uti­li­zat fac­tor mo­ti­va­țio­nal în or­ga­ni­ză­rile po­li­tice ale is­to­riei. În­ce­pând cu pe­ri­oada scla­va­gistă, apoi a evu­lui me­diu și con­ti­nu­ând cu toate for­mele de dic­ta­turi, frica a fost uti­li­zată pe scară largă pen­tru a de­ter­mina o po­pu­la­ție – une­ori de di­men­siuni im­pre­sio­nante – să se or­ga­ni­zeze într‑o formă mai sim­plă sau mai so­fis­ti­cată de stat sau im­pe­riu. O oli­gar­hie pu­ter­nic ie­rar­hi­zată, dar tot mai edu­cată și mai cultă, spri­ji­nită de un sis­tem ju­ri­dic ce o pro­teja și de o forță mi­li­tară și po­li­ție­nească adec­vată, im­pu­nea re­gu­lile or­ga­ni­ză­rii so­ci­e­tă­ții și sanc­țiu­nile dras­tice în caz de ne­su­pu­nere, dub­late în ma­jo­ri­ta­tea ca­zu­ri­lor de mo­rala re­li­gi­oasă ce  pe­deapsa ia­du­lui etern pen­tru cei pă­că­toși.

Co­mu­nis­mul este pro­ba­bil mo­da­li­ta­tea cea mai nouă de a im­pune re­guli so­ci­ale prin frică, cu ob­ser­va­ția că o face nu în mod ex­pli­cit – cum a fost ca­zul orân­du­i­ri­lor an­te­ri­oare – ci sub­te­ran, prin me­tode oa­re­cum ne­o­fi­ci­ale, dar cu atât mai în­spă­i­mân­tă­toare. În­chi­so­rile po­li­tice, se­cu­ri­ta­tea sta­tu­lui co­mu­nist și tur­nă­to­rii ra­co­lați din rân­dul po­pu­la­ției sunt mai în­fri­co­șătoare de­cât toate in­chi­zi­ți­ile is­to­riei, pen­tru că func­țio­nează ar­bi­trar. În co­mu­nism pen­tru prima oară frica ca in­stru­ment de con­trol al ma­se­lor este uti­li­zată fără aju­to­rul unei mo­rale, fie ea și re­li­gi­oasă. Des­păr­ți­rea de tre­cut a fost vi­o­lentă, prin în­lă­tu­ra­rea oli­gar­hi­i­lor con­du­că­toare și in­sta­u­ra­rea al­tora, mult mai con­tes­ta­bile. Să fie acesta mo­ti­vul pen­tru care suc­ce­sul aces­tei ide­o­lo­gii a fost atât de vre­mel­nic?

Ca­pi­ta­lis­mul este pri­mul –ism care face apel la ce­lă­lalt fac­tor mo­ti­va­țio­nal: lă­co­mia. Sub um­brela apa­rent pro­tec­toare a de­mo­cra­ției, ca­pi­ta­lis­mul in­vită in­di­vi­dul să se eli­be­reze de orice frică și să dea frâu li­ber do­rin­țe­lor sale de îna­vu­țire și con­sum. De­si­gur, pen­tru a pu­tea în­lă­tura frica de pe­deapsa di­vină – poate cea mai pro­fundă din­tre toate – era ne­voie de un con­cept re­li­gios nou, care s‑a con­cre­ti­zat în pro­tes­tan­tism. Max We­ber ex­plică cu multă eloc­vență în “Etica pro­tes­tantă și spi­ri­tul ca­pi­ta­lis­mu­lui” că no­ile con­cepte cal­vi­niste și lu­te­rane (ur­mate de multe alte ra­mi­fi­ca­ții ale miș­că­rii pro­tes­tante) au fost o con­di­ție im­por­tantă pen­tru apa­ri­ția si dezvol­ta­rea ca­pi­ta­lis­mu­lui. Omul este în­cu­ra­jat să aleagă ba­nii mai mulți în fa­voa­rea mun­cii mai pu­ține, iar câști­gul nu con­sti­tuie un pă­cat în sine atât timp cât an­tre­pre­no­rul duce un trai as­ce­tic, mul­țu­mindu-se cu stric­tul ne­ce­sar, iar in­ves­ti­ți­ile sale sunt fă­cute în sen­sul de a spori munca, an­trenând și pe al­ții în ea. Pen­tru că vor­bim des­pre pă­cat tre­buie adă­u­gat că mân­tu­i­rea di­vină în ac­cep­țiune pro­tes­tantă este pre-de­ter­mi­nată, Dum­ne­zeu sta­bi­lind deja cine sunt cei dam­nați și cine se vor înălța la cer după moarte, iar fap­tele pămân­tești ne­pu­tând in­flu­ența des­ti­nul in­di­vi­dual.

Trep­tat prin­ci­pi­ile pro­tes­tante ale ca­pi­ta­lis­mu­lui au fost îm­bră­ți­șate de po­pu­la­ții tot mai largi, in­clu­zând ca­to­lici, dar au fost al­te­rate într-un sens foarte per­mi­siv. Mo­rala re­li­gi­oasă a fost abo­lită. Ba­nii mai mulți sunt bi­ne­ve­niți, dar dacă se poate cu muncă pu­țină e și mai bine. Tra­iul as­ce­tic a fost ui­tat, în lo­cul lui așe­zându-se lu­xul. Ro­lul so­cial al pro­fi­tu­lui a fost și el pier­dut pe drum. Con­su­mul a de­ve­nit mo­to­rul creș­te­rii pro­fi­tu­lui, iar ex­plo­zia po­pu­la­țio­nală a fost efec­tul di­rect și in ace­lași timp pre­tex­tul unei creș­teri și mai in­tense a con­su­mu­lui, cu sco­pul de a ge­nera tot mai mult pro­fit. De aici până la ati­tu­di­nea he­do­nistă nu a mai fost de­cât un pas, dar cât de de­parte s‑a ajuns față de as­ceza pro­tes­tantă!

* * *

Am mulți pri­e­teni și cu­nos­cuți care cred cu multă con­vin­gere în va­lo­rile drep­tei. Aș pu­tea spune chiar or­bește. Orice cri­tică adusă ca­pi­ta­lis­mu­lui este in­cri­mi­nată ca stân­gism cu iz de co­mu­nism. Fără a fi adep­tul fa­na­tic al nici­u­nui ‑ism, îi in­vit să gă­sească aici pri­le­jul unei re­flec­ții mai ne­pă­ti­mașe asu­pra ase­mă­nă­ri­lor is­to­rice din­tre co­mu­nism și ca­pi­ta­lism. Am­bele s‑au des­păr­țit de mo­rală pen­tru a‑și atinge sco­pu­rile. A di­fe­rit doar ele­men­tul mo­ti­va­țio­nal uti­li­zat pen­tru a con­trola po­pu­la­ți­ile — unii au ales frica, cei­lalți lă­co­mia. Și poate că în sen­sul ăsta tre­buie in­ter­pre­tate lo­zin­cile pro­tes­ta­ta­ri­lor din stradă: “cor­po­ra­ția nu face le­gi­sla­ția” nu în­seamnă moarte cor­po­ra­ți­i­lor, nici ca­pi­ta­lis­mu­lui. În­seamnă doar că le cer să se în­toarcă la o mi­nimă mo­rală so­ci­ală.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  1. daniel lupu

    Ome­ni­rea are o te­ri­bila pro­blema. Cu ‑is­mele. Cu toate ‑is­mele. Atat po­li­tice cat si re­li­gi­oase. As in­drazni sa spun ca cele re­li­gi­oase-Cres­ti­nism, Ca­to­li­cism, Isla­mism, Iu­daism, Pro­tes­tan­tism, Budism…-se apro­pie din ce in ce mai mult de cele po­li­tice. E din ce in ce mai evi­denta di­fe­renta din­tre cre­dinta si re­li­gie. Merg pana acolo si spun ca re­li­gia nu mai are aproape ni­mic in co­mun cu cre­dinta. Re­li­gia are din ce in ce mai multe puncte co­m­mune cu po­li­tica. Traim vre­muri in care se pare ca nici fos­tul ‑ism po­li­tic (co­m­mu­nism), nici cel ac­tual (ca­pi­ta­lism), nu mai co­res­pund. E ne­voie de alt­ceva. Un al tre­i­lea ‑ism?


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.