Se spune că există doar două modalități în care poți motiva oamenii: frica și lăcomia. Unii vor obiecta că există și dragostea sau compasiunea, care sunt și ele motivatori importanți. E adevărat, dar ele sunt factori intrinseci persoanei, sunt generate din interiorul celui care acționează și nu pot fi decât cu greu utilizate pentru a mișca o masă mai largă de oameni. Când vine vorba de a influența grupuri mari, comunități sau chiar popoare totul se reduce din păcate la aceste două opțiuni: frica de ceva sau cineva și lăcomia.
Privind dintr‑o perspectivă comportamentală afirmațiile de mai sus am putea concluziona că oamenii sunt, prin natura lor, răi. Sau, în cel mai bun caz, sunt răi atunci când congregă în grupuri mai mari. Teoria e deja validată, se știe bine că o mulțime poate fi ușor transformată în armată, cu cuvinte potrivite și simboluri ce ațâță gustul pentru sânge și răzbunare. Pornind de la această constatare putem observa că ambele elemente motivaționale au fost deja utilizate în organizările politice și statale ale istoriei omenirii. Se cuvine să privim mai atent aceste aspecte.
Frica este de departe cel mai utilizat factor motivațional în organizările politice ale istoriei. Începând cu perioada sclavagistă, apoi a evului mediu și continuând cu toate formele de dictaturi, frica a fost utilizată pe scară largă pentru a determina o populație – uneori de dimensiuni impresionante – să se organizeze într‑o formă mai simplă sau mai sofisticată de stat sau imperiu. O oligarhie puternic ierarhizată, dar tot mai educată și mai cultă, sprijinită de un sistem juridic ce o proteja și de o forță militară și polițienească adecvată, impunea regulile organizării societății și sancțiunile drastice în caz de nesupunere, dublate în majoritatea cazurilor de morala religioasă ce pedeapsa iadului etern pentru cei păcătoși.
Comunismul este probabil modalitatea cea mai nouă de a impune reguli sociale prin frică, cu observația că o face nu în mod explicit – cum a fost cazul orânduirilor anterioare – ci subteran, prin metode oarecum neoficiale, dar cu atât mai înspăimântătoare. Închisorile politice, securitatea statului comunist și turnătorii racolați din rândul populației sunt mai înfricoșătoare decât toate inchizițiile istoriei, pentru că funcționează arbitrar. În comunism pentru prima oară frica ca instrument de control al maselor este utilizată fără ajutorul unei morale, fie ea și religioasă. Despărțirea de trecut a fost violentă, prin înlăturarea oligarhiilor conducătoare și instaurarea altora, mult mai contestabile. Să fie acesta motivul pentru care succesul acestei ideologii a fost atât de vremelnic?
Capitalismul este primul –ism care face apel la celălalt factor motivațional: lăcomia. Sub umbrela aparent protectoare a democrației, capitalismul invită individul să se elibereze de orice frică și să dea frâu liber dorințelor sale de înavuțire și consum. Desigur, pentru a putea înlătura frica de pedeapsa divină – poate cea mai profundă dintre toate – era nevoie de un concept religios nou, care s‑a concretizat în protestantism. Max Weber explică cu multă elocvență în “Etica protestantă și spiritul capitalismului” că noile concepte calviniste și luterane (urmate de multe alte ramificații ale mișcării protestante) au fost o condiție importantă pentru apariția si dezvoltarea capitalismului. Omul este încurajat să aleagă banii mai mulți în favoarea muncii mai puține, iar câștigul nu constituie un păcat în sine atât timp cât antreprenorul duce un trai ascetic, mulțumindu-se cu strictul necesar, iar investițiile sale sunt făcute în sensul de a spori munca, antrenând și pe alții în ea. Pentru că vorbim despre păcat trebuie adăugat că mântuirea divină în accepțiune protestantă este pre-determinată, Dumnezeu stabilind deja cine sunt cei damnați și cine se vor înălța la cer după moarte, iar faptele pământești neputând influența destinul individual.
Treptat principiile protestante ale capitalismului au fost îmbrățișate de populații tot mai largi, incluzând catolici, dar au fost alterate într-un sens foarte permisiv. Morala religioasă a fost abolită. Banii mai mulți sunt bineveniți, dar dacă se poate cu muncă puțină e și mai bine. Traiul ascetic a fost uitat, în locul lui așezându-se luxul. Rolul social al profitului a fost și el pierdut pe drum. Consumul a devenit motorul creșterii profitului, iar explozia populațională a fost efectul direct și in același timp pretextul unei creșteri și mai intense a consumului, cu scopul de a genera tot mai mult profit. De aici până la atitudinea hedonistă nu a mai fost decât un pas, dar cât de departe s‑a ajuns față de asceza protestantă!
* * *
Am mulți prieteni și cunoscuți care cred cu multă convingere în valorile dreptei. Aș putea spune chiar orbește. Orice critică adusă capitalismului este incriminată ca stângism cu iz de comunism. Fără a fi adeptul fanatic al niciunui ‑ism, îi invit să găsească aici prilejul unei reflecții mai nepătimașe asupra asemănărilor istorice dintre comunism și capitalism. Ambele s‑au despărțit de morală pentru a‑și atinge scopurile. A diferit doar elementul motivațional utilizat pentru a controla populațiile — unii au ales frica, ceilalți lăcomia. Și poate că în sensul ăsta trebuie interpretate lozincile protestatarilor din stradă: “corporația nu face legislația” nu înseamnă moarte corporațiilor, nici capitalismului. Înseamnă doar că le cer să se întoarcă la o minimă morală socială.
20:09
Omenirea are o teribila problema. Cu ‑ismele. Cu toate ‑ismele. Atat politice cat si religioase. As indrazni sa spun ca cele religioase-Crestinism, Catolicism, Islamism, Iudaism, Protestantism, Budism…-se apropie din ce in ce mai mult de cele politice. E din ce in ce mai evidenta diferenta dintre credinta si religie. Merg pana acolo si spun ca religia nu mai are aproape nimic in comun cu credinta. Religia are din ce in ce mai multe puncte commune cu politica. Traim vremuri in care se pare ca nici fostul ‑ism politic (communism), nici cel actual (capitalism), nu mai corespund. E nevoie de altceva. Un al treilea ‑ism?