Di­mi­neața era ră­co­roasă, soa­rele de mij­loc de sep­tem­brie nu prea avea pu­tere să în­că­l­zească briza rece ce bă­tea din­spre ră­să­rit. Pe tro­tuar, în drep­tul sta­ției de auto­buz, mă bu­cu­ram de ra­zele calde care mă con­so­lau că nu-mi lu­a­sem ceva mai gros pe mine. Șo­seaua zu­m­zăia ner­voasă, ca în fi­e­care di­mi­neață, tre­pi­dând cu fi­e­care ma­șină care tre­cea în vi­teză, gră­bită să se ada­uge mu­șu­ro­i­u­lui bu­cu­reș­tean. De un­deva din­spre nord se ză­rea apro­pi­indu-se auto­bu­zul pe care îl așteptam.

Urc, așez bi­ci­cleta la mij­lo­cul auto­bu­zu­lui, acolo unde e sem­nul pen­tru ba­gaje vo­lu­mi­noase. Pe sca­une, chiar lângă mine, doi in­di­vizi dis­cută de-ale lor. Te­le­fo­nul unuia din­tre ei sună. “Alo? Ce faci, pă­pușă? Te-ai tre­zit? Cam târ­ziu…”. Pa­uză, pă­pușa îi spune ceva. “Da, si­gur, mâine vine ăla cu marfa si ve­dem ce‑a adus… Cum?”. Iar pa­uză, pă­pușa are cu­vân­tul. “Auzi, pă­pușă, da’ dacă-ți iau eu un lanț de zece grame, ce-are?”. Pă­pușa e pro­ba­bil sur­prinsă. “Da, fă, îți iau, ce mare jme­che­rie… Hai, că mă duc la muncă, te pup, fă-te fru­moasă că di­seară vin la tine…”. Ter­mină con­vor­bi­rea și își pune te­le­fo­nul mo­bil în bu­zu­nar. Pri­e­te­nul lui îl în­treabă mi­rat: “îi iei la bo­arfa aia lăn­țic de zece grame?”. “Eee, iau un căcat, tre’ să‑i zic ceva ca să i‑o pun!”

În par­tea cea­laltă, ală­turi de mine,  o li­ceancă de pro­vin­cie îm­bră­cată în nu­anțe de roz, cu gene false și un păr blond tip Schwart­z­kopf, în­vârte în mână un te­le­fon îm­bră­cat într‑o husă mov. Căș­tile din urechi su­ge­rează că as­cultă mu­zică. E în­tre­ruptă de un apel. “Da, fată, ce e?” răs­punde ușor aga­sată. “N‑am în­târ­ziat, da’ n‑am chef să vin la ora lu’ bou’ ăla de mate! Sunt la Bă­neasa. Ce? A în­ce­put ora? Dă‑l dracu’! Auzi, fată, să-ți dau să as­culți, am gă­sit o me­lo­die de be­lea, acuma o as­cult a cinci mia oară!”. Co­lega de clasă îi spune ceva. “Cine, fată, boul ăla? Dacă se mai dă la mine mă duc și‑i zic la frac’su și‑i um­ple bo­tul de sânge…”.

Co­bor. Am ajuns la Fân­tâna Mi­o­rița. De­pliez bi­ci­cleta. La câ­țiva me­tri de mine o fe­meie mică și ne­gri­cioasă, pur­tând uni­forma ce­lor de la cu­ră­țe­nia ora­șu­lui, strânge hâr­tii și le în­deasă într-un re­ci­pient mare de re­ci­clare pe care scrie “Sti­clă”. De sub vesta flu­o­res­centă se văd fi­rele căș­ti­lor de te­le­fon mo­bil pe care le poartă în urechi. “Fă, proasta dracu’, nu‑i lua, fă, de băut la ora asta că nu te mai în­țe­legi cu el toată ziua! Fă, tu auzi ce-ți zic? Nu‑i lua bă­u­tură că până la prânz mă­nânci și bă­taie, nu fii proastă! Da, fă, as­cultă că te în­văț de bine… Așaaa…”.

Un­deva, ne­vă­zute mie, an­tene ra­dio, ru­tere și ser­vere mun­cesc sâr­gu­in­cioase ca să trans­mită prin eter con­ver­sa­ți­ile con­ce­tă­țe­ni­lor mei. Lu­mea tre­buie să co­mu­nice. Ori­unde. Ori­când. Orice.

* * *

În emi­siu­nea de luni seară de la TVR, pre­mi­e­rul Ponta se în­gri­jora în gura mare că se cre­ează un cu­rent po­tri­v­nic ex­ploa­tă­rii re­sur­se­lor na­tu­rale în Ro­mâ­nia – că n‑om mai scoate au­rul de la Ro­șia Montană, n‑o fi mare tra­ge­die, zi­cea el. Dar ce te faci dacă eco­lo­giș­ti­lor ăș­tia ab­surzi le vine ideea să con­ti­nue pro­tes­tul și pen­tru alte ză­că­minte? Ce fa­cem cu mi­ne­ri­tul din Gorj?

Eu zic că nu e ca­zul să ne în­gri­jo­răm. Po­ves­tea au­ru­lui de la Ro­șia Montană vom ve­dea cum se va sfârși. Dar căr­bu­nii din Gorj nu‑s ame­nin­țați de ni­mic. Ne tre­bu­iesc ca să‑i ar­dem și să fa­cem cu­rent elec­tric pen­tru că, uite, tre­buie să co­mu­ni­căm… Avem atâ­tea lu­cruri im­por­tante să ne spunem.


Comentează pe Facebook...


Lasă un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.


Abonează-te...

Trimite-mi articolele noi la: 

Am înțeles termenii și condițiile în care sunt utilizate datele mele.