Dimineața era răcoroasă, soarele de mijloc de septembrie nu prea avea putere să încălzească briza rece ce bătea dinspre răsărit. Pe trotuar, în dreptul stației de autobuz, mă bucuram de razele calde care mă consolau că nu-mi luasem ceva mai gros pe mine. Șoseaua zumzăia nervoasă, ca în fiecare dimineață, trepidând cu fiecare mașină care trecea în viteză, grăbită să se adauge mușuroiului bucureștean. De undeva dinspre nord se zărea apropiindu-se autobuzul pe care îl așteptam.
Urc, așez bicicleta la mijlocul autobuzului, acolo unde e semnul pentru bagaje voluminoase. Pe scaune, chiar lângă mine, doi indivizi discută de-ale lor. Telefonul unuia dintre ei sună. “Alo? Ce faci, păpușă? Te-ai trezit? Cam târziu…”. Pauză, păpușa îi spune ceva. “Da, sigur, mâine vine ăla cu marfa si vedem ce‑a adus… Cum?”. Iar pauză, păpușa are cuvântul. “Auzi, păpușă, da’ dacă-ți iau eu un lanț de zece grame, ce-are?”. Păpușa e probabil surprinsă. “Da, fă, îți iau, ce mare jmecherie… Hai, că mă duc la muncă, te pup, fă-te frumoasă că diseară vin la tine…”. Termină convorbirea și își pune telefonul mobil în buzunar. Prietenul lui îl întreabă mirat: “îi iei la boarfa aia lănțic de zece grame?”. “Eee, iau un căcat, tre’ să‑i zic ceva ca să i‑o pun!”
În partea cealaltă, alături de mine, o liceancă de provincie îmbrăcată în nuanțe de roz, cu gene false și un păr blond tip Schwartzkopf, învârte în mână un telefon îmbrăcat într‑o husă mov. Căștile din urechi sugerează că ascultă muzică. E întreruptă de un apel. “Da, fată, ce e?” răspunde ușor agasată. “N‑am întârziat, da’ n‑am chef să vin la ora lu’ bou’ ăla de mate! Sunt la Băneasa. Ce? A început ora? Dă‑l dracu’! Auzi, fată, să-ți dau să asculți, am găsit o melodie de belea, acuma o ascult a cinci mia oară!”. Colega de clasă îi spune ceva. “Cine, fată, boul ăla? Dacă se mai dă la mine mă duc și‑i zic la frac’su și‑i umple botul de sânge…”.
Cobor. Am ajuns la Fântâna Miorița. Depliez bicicleta. La câțiva metri de mine o femeie mică și negricioasă, purtând uniforma celor de la curățenia orașului, strânge hârtii și le îndeasă într-un recipient mare de reciclare pe care scrie “Sticlă”. De sub vesta fluorescentă se văd firele căștilor de telefon mobil pe care le poartă în urechi. “Fă, proasta dracu’, nu‑i lua, fă, de băut la ora asta că nu te mai înțelegi cu el toată ziua! Fă, tu auzi ce-ți zic? Nu‑i lua băutură că până la prânz mănânci și bătaie, nu fii proastă! Da, fă, ascultă că te învăț de bine… Așaaa…”.
Undeva, nevăzute mie, antene radio, rutere și servere muncesc sârguincioase ca să transmită prin eter conversațiile concetățenilor mei. Lumea trebuie să comunice. Oriunde. Oricând. Orice.
* * *
În emisiunea de luni seară de la TVR, premierul Ponta se îngrijora în gura mare că se creează un curent potrivnic exploatării resurselor naturale în România – că n‑om mai scoate aurul de la Roșia Montană, n‑o fi mare tragedie, zicea el. Dar ce te faci dacă ecologiștilor ăștia absurzi le vine ideea să continue protestul și pentru alte zăcăminte? Ce facem cu mineritul din Gorj?
Eu zic că nu e cazul să ne îngrijorăm. Povestea aurului de la Roșia Montană vom vedea cum se va sfârși. Dar cărbunii din Gorj nu‑s amenințați de nimic. Ne trebuiesc ca să‑i ardem și să facem curent electric pentru că, uite, trebuie să comunicăm… Avem atâtea lucruri importante să ne spunem.
Lasă un comentariu